Povești ce se strecoară sub fâșii ale sufletului
Cuvinte ce încearcă să vindece înainte de vreme. Rămân neauzite.
Ignoranța surdă a unor minți ce nu aud freamătul.
Pentru că trezirea are ritmul ei miraculous, dacă vreodată ne vom aminti de adormire.
Ca să vezi prin limpezimea apei, nu te mai poți identifica cu viața de om pe care ai știut-o până acum, iar pentru asta îți trebuie curaj. Curajul celui ce stă cu capul în jos, picioarele în sus, iar ceilalți se uită la el și îl cheamă nebun. Curajul de a te uita direct în ochii lumii și de a le iubi privirea ce nu vede.
Ca să vezi e nevoie să cadă un văl ce îți acoperă gălăgios atenția înspre suflet. E făcut din bucăți pierdute, uitate, îndurerate, pierdute acum sau demult, știute sau neștiute, înțelese sau neînțelese, auzite sau tăinuite. Trăiești fără să știi nimic despre tine, despre cine ești tu cu adevărat.
Copila se uita la oameni și prin ochii ei îi apăreau a fi uriași de o frumusețe nemaivăzută. Cu capul și părul ce călătoresc printre stele, iar tălpile ce se scaldă în izvoarele reci ale pământului, oamenii se cred închiși într-o cușcă. Cu degetele atingând mișcarea nevăzută a golului ce privește către noi dintr-o tăcere ce cunoaște tot, ai uitat. Trăiești crezând despre tine că ești doar om. Construiești idei despre viață, despre iubire. Găsești cuvinte pentru căutările tale, te agăți de ele cu teama de a rămâne suspendat într-un gol ce-ți e străin atunci când el e tot. Aici pe planeta asta uiți de propria-ți inimă. Legătura cândva a fost întreruptă. Frica a devenit frică de viață și frică de a fi mai mult decât om. Nu știu de ce, știu doar că așa s-a întâmplat. Legătura cu tine nu poate fi pusă în cuvinte, nu ar fi destul. E o stare, o simțire cu care atunci când ne întâlnim putem, pentru prima oară, să ne mângâiem cu adevărat. Ore, minute, secunde. Mai apoi, lipsa timpului. Există o perfecțiune a fiecăruia dintre noi. Propria perfecțiune, unică, miraculoasă. Un desen făcut din piese mici, fărâme de suflet ce își caută neîncetat locul. Dacă într-o zi ai să ceri să te vezi cu privirea celui ce a simțit cu toată ființa că știe cine e, totul se va așeza în ordinea sa firească. Se va așterne liniștea cu care universul își cântă simfoniile. Te vei lega la cântecul pe care-l cântă cerul, spațiul, golul și de acolo vei simți cum corpul tău vibrează muzică divină. Este perfecțiunea în care se ondulează, dansând, universul. Sunt bucăți dintr-un tot din care, atunci când își găsesc sensul, direcția și dansul, se naște iubirea.
Să nu confundați vreodată realitatea inventată de oameni cu zânele și pădurile fermecate, pentru că realitatea e făcută doar din zâne și păduri fermecate. Să nu uitați de magie, pentru că voi sunteți doar magie. Să nu râdeți de copii, pentru că doar ei vă mai pot arăta adevărul.
Șoptește-ți adevărul moment de moment.
Caută cântecul tău, cel ce te înalță la cer și îți purifică inima, pentru că doar așa tălpile tale se pot ridica deasupra pământului. Pune degetele drept pavăză în calea luminii ce pare prea multă. Acum, vezi cine ești.
