Vinovați sunt cei ce nu se simt vinovați sunt cei ce nu se… 

….mă gândesc la ”dependența” de vinovăție. În timp dezvolți un supra-eu sever care înlocuiește un fost regim, sistem de invățământ punitiv, familie strictă etc. Dacă te-ai născut după căderea unui regim ”au grijă” părinții, bunicii, biserica & cadrele didactice să rămâi la zi:) Un supra-eu sever se manifestă și prin pefecționism exagerat, nemulțumire cronică, comportament obsesiv-compulsiv, etc.

Devii dependent de presiune și adrenalină. Frustrările și reproșurile le direcționezi asupra ta, fiindcă nu mai vrei să învinovățești pe nimeni pentru ce ai avut tu de suferit. Însă oricum, te simți vinovat pentru orice slăbiciune de care dai dovadă, pentru orice smiorcăială sau lamentație.

Ajungi să te ”urăști” după ce verși asupra altora furiile și frustrările pe care nu reușești să le ții în frâu. Ești în conflict (la propriu sau figurat) cu orice instanță care impune reguli, cu ierarhiile, cu vanitoșii, cu aroganții, cu reprezentanții puterii, dar și cu cei docili, cu cei cuminți, fiindcă vezi în jur o lume de prefăcuți, de potențiali abuzatori și oportuniști. Peste tot vezi lașitate, miniciună și din nou, te simți vinovat fiindcă judeci prea aspru societatea din care și tu faci parte.

Ajungi să empatizezi cu cei amărâți, marginali, excluși. Plângi pentru ei! Apoi încerci ”să-i înțelegi”  și pe abuzatorii din toate timpurile. Asta generează din nou vinovăție, te simți în plasa sindromului stockholm. Doar că tu ești propria victimă și propriul abuzator.

Ca să ieși din capcana asta, te aduni, îți  dai palme  ca să te schimbi. Cand realizezi că nu te poți schimba decât la suprafață, ajungi să te împaci cu asta, dar nu durează, simți din nou vinovăție fiindcă nu mai depui eforturi pentru a te schimba. Iarăși te trezești intre ciocan și nicovală, deja dependent de dinamica asta.

Când realizezi că ești și tu om, că reprezinți specia asta sado-masochistă, specie utilă doar pentru ea, te apucă mila pentru lume. Dar într-un final, dragostea. Pentru că indiferent cât de profundă n-ar fi dezamăgirea de sine și de lume, tot vine un moment în care găsești o motivație să mergi înainte.  Și la urma urmei de ce să te torturezi non-stop? Trebuie să mai faci pauze, ca să acumulezi energie pt următoarea etapă de auto-chinuială sau împovărare a lumii cu prezența ta nesuferită.

În esență, provocarea e să iubești o lume care rareori îți dă motive pentru asta. E simplu să iubești ceva plăcut și frumos. Dar nu asta e ”miza”. În timp, mizantropia sau nihilismul ți se vor asocia tot mai limpede cu lașitatea. Oricum, vei ajunge să-i iubești pe toți, necondiționat. Iubirea condiționată e o afacere penibilă. Mai povestim…