Se uita către stele, dar nu le mai credea nici pe ele. Nu mai credea nici cerul și nu mai credea în nimic. Și când oare oamenii și-au pierdut inima sau când li s-a întâmplat să uite care e folosul ei? Undeva, cândva, totul a fost întors cu susul în jos, iar firescul vieții s-a făcut nevăzut, rostogolindu-se la vale. Acolo unde viața se întâmplă împreună, acolo unde totul se susține și crește alături de ceea ce e lângă tine, acolo unde pământul și cursul vieții oferă abundență tuturor în egală măsură. Unde oare s-a întâmplat ruptura? Întreba dar își știa răspunsul. Îl știuse mereu.
Copila se plimba printre copacii ce respirau iubire, dar se ferea să îi cheme copaci pentru că uitarea se strecura inclusiv în numele dat copacilor. Asculta și atât, fără nume, într-o tăcere ce îi încălzea cu delicatețe pieptul. E o limbă pe care nu o poți înțelege decât cu inima altfel, totul va părea atât de dureros, de rece și de separat. Dacă nu îți deschizi poarta către piept totul în jurul tău îți va părea străin. Ne scăldăm în cuvinte mărunte și ritualuri, în povești și zâmbete false uitând că suntem legați între noi prin fire ce se întind la infinit, peste munți și culmi, acolo în cerurile din care venim. Acolo unde omul își încarcă sufletul, acolo unde redevine ceea ce a fost menit să fie. Ne folosim doar de ce e mai jos în noi și doar pentru a ne face loc într-o poveste spusă de alții, ne cățărăm pe ceilalți uitând că suntem unul. Ascultă și privește necontenit iubirea, hrănește-te cu ea, umple-ți inima de simplitate și vei înțelege cine ești cu adevărat. Dar e din ce în ce mai complicat pentru om să nu uite că e om atunci când om este sunetul cu care universul se așează în perfecțiunea momentului. E încercuit din toate părțile de tentacule ce îl sugrumă și îl obișnuiesc încet, încet cu aer puțin sau cu aer fabricat ce pare a fi mai pur decât aerul. E ca un film ce se derulează sub ochii nostri, iar noi îi suntem actorii pricipali. Suntem ghidați în fiecare mișcare pe care o facem, în fiecare gând pe care-l gândim, suntem împinși încet către pieptul fără de inimă și către mintea ce nu mai știe a primi gânduri înalte. Ne sclipesc ochii atunci când putem lovi în stânga și în dreapta pentru a arăta cât suntem de virtuoși și de drepți. Și nu, nu suntem drepți în inimă, suntem drepți în minciuna pe care am pus-o să ne acopere sufletul. Ne-am îmbrăcat în haine ce mint, în bluze pe care am desenat o inimă doar că cea adevărată e strânsă dedesupt. Și nu știu dacă odată apucat drumul ăsta ea va mai putea fi vreodată desfăcută. Ca să o desfaci vei trece prin vânt și furtună, iar vântul îți va crăpa straturi de piele și carne pe unde inima să își facă loc și să se deschidă iar. Dar asta ne e călătoria, nu-i așa?
Iar dacă te vei întreba vreodată care e răspunsul atunci când ești departe de tine, copleștit, însingurat în căutare de răspunsuri, să îți aduci mereu aminte că întoarcerea acasă este singura cale pe care o poți urma. Orice altceva înseamnă suferință și zbatere. Te vei răni și va curge sânge până când vei înțelege cu inima că tot ceea ce ești te așteaptă acasă. Doar să îți întorci privirea către tine, doar să te auzi atunci când îți șoptești iubire.
Privește către stele ca și când ești mai mult decât ele
Privește către cer ca și când inima ta poate merge dincolo de el.
Privește către tot ca și când ești învelit în el
Privește către tine ca și când ești doar iubire.
