Știți ce spun mai toți copiii atunci când sunt întrebați ce vor să mănânce? Cartofi prajiiiți!!!!!! Țin să nu comentez motivele, însă vreau să vă spun povestea acestui tubercul.

Un platou înalt în munții Anzi din America de Sud este locul de naștere al cartofului alb. Platoul, cunoscut de noi sub numele de Titicaca, de la numele marelui lac din zonă, se întinde pe teritoriul statelor Peru și Bolivia. Indienii Aymara au dezvoltat mai mult de 100 de varietăți de cartofi, pe care îi cultivau la înălțimi mai mari de 3.000 m. Știm că aceștia erau baza alimentației incașilor, de altfel, în ruinele antice din Peru și Chile, arheologii găsind rămășițe de cartofi datând din sec. V i.Ch. Incașii îi cultivau, îi mâncau și chiar îi adorau. Adesea, coșuri sigilate, pline cu cartofi, erau îngropate ca rezervă pentru anii de foamete sau în caz de război, iar oamenii de atunci, ca și cei de acum, îi uscau și îi mâncau că atare sau înmuiați în sosul mâncărurilor. Incașii îi numeau „papas”, așa cum sunt numiți și astăzi în Peru.

Primul european care a văzut cartofi a fost Pedro de Cieza de Leon, conchistador spaniol și istoric, care a scris despre cartof în opera sa, „Peru – Descoperire și cucerire”, în 1540: Și el spunea : „În vecinătatea orașului Quito, locuitorii își potolesc foamea cu cartofi, care sunt niște rădăcini asemănătoare tuberculilor, acoperiți de o coajă mai mult sau mai puțin tare. Fierți sunt precum castanele coapte; oamenii îi usucă la soare și îi conservă astfel pentru o folosire ulterioară. Cartofii uscați se numesc chuno.”

În 1565, exploratorul spaniol Gonzalo Jimenez de Quesada a dus cartoful în Spania (în locul aurului pe care îl căutase zadarnic). Spaniolii au crezut că au de-a face cu un fel de trufe, și i-au numit „tartuffo”. A devenit însă rapid hrană de bază pe corăbiile spaniole, căci marinarii au observat că cei care mănâncă papas nu se îmbolnăvesc de scorbut. După Spania, cartoful a fost răspândit în Italia și Anglia de pe la 1585, în Belgia și Germania de la 1587, în Austria din 1588, iar în Franța din 1600. Surprinzător, oriunde a ajuns în Europa, cartoful a fost considerat ciudat, otrăvitor și aducător de rele. În Franța, cartoful a fost acuzat de apariția leprei, sifilisului, sterilității și de distrugerea solului acolo unde era cultivat. Atât de mare era opoziția față de cartof, încât o lege a vremurilor spunea: „Este interzisă, sub pedeapsă cu amendă, cultivarea infamului cartof ce cauzează lepra”.

În 1771, Antoine-Augustin Parmentier, un botanist și chimist militar francez, a câștigat un concurs cu tema găsirii unei hrane „capabile să micșoreze calamitățile foametei”, cu studiile sale despre cartof. În 1785, Parmentier îl convinge pe Ludovic al XVI-lea, regele Franței, să încurajeze cultivarea cartofului. Regele l-a lăsat să cultive o suprafață nefolosită, în afară Parisului, păzită cu strășnicie de trupe înarmate. Acest lucru a stârnit curiozitatea publicului, care a hotărât că trebuie să fie ceva de mare valoare, dacă este atât de bine păzit. Într-o noapte, Parmentier a dat soldaților o permisie, lucru de care au profitat fermierii locali, care au intrat pe furiș în câmpul cultivat și au furat plante, pe care apoi le-au replantat pe propriul pământ. Astfel s-a răspândit cultivarea cartofului.

Se spune că Maria Antoaneta, regina Franței, își împodobea adesea părul cu flori de cartof, modă care s-a răspândit la întreagă protipendadă. Țăranii ruși au refuzat să aibă de-a face cu cartofii până la mijlocul secolului al XVII-lea. Frederic cel Mare a trimis în dar cartofi țăranilor înfometați în timpul marii foamete din 1774, dar aceștia au refuzat să-i mănânce, până când au fost trimiși soldați care să-i oblige să se hrănească.

Pentru a vă da seama de importanța pe care a căpătat-o cartoful, amintim că marea foamete din Irlanda dintre anii 1845 și 1849 a fost cauzată de compromiterea recoltei de cartofi. Aproape un milion de oameni au murit de foame și alte sute de mii de familii au emigrat.

Cam atâta istorie încape într-o farfurie de cartofi prăjiți!