Cum era bancul ăla cu unul care întreabă cum era bancul ăla?
Câteodată urăsc glumele. Dar le urăsc din tot sufletul, pe toate, la pachet! Chiar și umorul englezesc sau absurdul mi se par niște fițe, niște mofturi, mă gândesc la autosuficiența sarcastică și lenea rafinată ca la niște pastile pe care specia le-a dezvoltat ca să nu se înece în dezgustul de sine, fiindcă…, stați așa, parcă mi-a mai trecut. De fapt, știți, glumele în sine n-au nimic, fiecare cu glumele lui, până la urmă trebuie cumva să ne descărcăm și, cu siguranță, există o evoluție a glumei. Gluma pe timp de pace, gluma de război, gluma pe foame, gluma de regim…, eh, parcă mi-am mai revenit.
De fapt, umorul e OK, treacă-meargă, cu toate că, dacă mă gândesc mai bine, noi de aia suportăm atâta abuz și bătaie de joc din partea structurilor superioare, fiindcă am inventat umorul care este un soi de anestezie. Dacă n-am avea umor, am sări direct la beregata abuzatorilor, hoților, mincinoșilor, țeparilor și, poate, viteza progresului ar fi alta… Pe de altă parte, mă gândesc la nemți, poate la ei fascismul a prins tocmai pentru că au probleme cu umorul, și iar nu-i bine. Pe de altă parte italienii, care s-au pupat și ei cu fascismul, ăia au un soi de umor, nu e pe placul meu, dar au. Umorul japonez? Psihoză latentă cu răbufniri avangardiste, dar e ceva infantil acolo, visceral și infantil. Umorul american: prea multe rețete, deja previzibil, normal că au de unde scoate glume, la câte prostii au făcut și contiună să facă, cu pompă, cu fast. Umorul rusesc? Schizo-patetic, dar de la Gogol și Harms încoace, mare evoluție în umorul rusesc n-am sesizat.
Așa, umorul arctic, bun, umorul quantic, rupe tot, umorul englezesc, m-am săturat și de el. Buuuun… Umorul românesc? Of, doamne, măiculiță, tăiculiță! Spunea odată un umorist de la noi (care m-a enervat atunci) că românii n-au umor. El se referea într-un fel și la producții, la umoriști etc. Oricum, asta m-a pus pe gânduri…, apoi mi-am dat seama că într-un fel avea dreptate, în aroganța lui. Ce fel de umor avem noi? Caragialiadă reîncălzită, chiar și adaptată la vremurile de azi, oricum, același haz de necaz observaționist, injecția noastră de anestezie: râzi, Grigore, pe fond nervos, apoi îți amintești unde trăiești, dai din mână a lehamite și te cari acasă cu o oarecare satisfacție. Și, uite-așa, mai trece un deceniu în care ai fost călărit de mahări și fraudaci, dar ai avut gluma la tine (ca o alifie) și nu te-a durut așa de tare. Așa că mai călăriți-ne, tăria voastră, că noi avem umor și nu ne ustură chiar așa de infernal. Of-of, măi-măi…
