Îmi place The Mono Jacks. Îmi place foarte mult. Ceea ce îmi place îmi place pur și simplu. Nu vreau să explic și nu vreau să îmi explic ceea ce îmi place. Emoțiile nu au nevoie de explicații, ele există și-atît.

Muzica The Mono Jacks e curată, limpede, are forță, iar textele conțin o cantitate considerabilă de poezie. Poezia este importantă în viață. E puntea care ne unește cu adîncul din noi și cu adîncul de deasupra noastră.

Pe Doru Trăscău, solistul trupei The Mono Jacks, l-am cunoscut natural. Radioul este cel mai la îndemînă punct de contact al nostru. Mi-am dorit să îl cunosc și să vorbesc cu el. L-am cunoscut și am vorbit. Mi-am dorit să îl invit în emisiunea mea nu ca să cînte, ci ca să vorbească. Voiam să vorbim despre poezia din cîntecele lui și despre experiențele din spatele acestei poezii. S-a întîmplat și asta. Sîmbătă, Doru a venit la Război. I-a plăcut, mi-a spus apoi. Și mie mi-a plăcut. A fost o discuție intensă emoțional. Doru e un om foarte sensibil. Au fost multe momente cînd vorbea cu ochii în lacrimi. L-am întrebat care a fost persoana care i-a livrat cei mai mulți NU, ceea ce l-a făcut apoi să scrie acest refren: „Vreau o mie de DA pentru fiecare NU“. „Mama“, a spus Doru. Cînd a spus „mama“, ochii lui Doru străluceau de lacrimi. L-am mai întrebat în ce relație de rudenie se află cu infinitul. Mă rog, venise vorba despre infinit, care este destul de prezent în cîntecele lui. Doru a spus cu multă nonșalanță: „Infinitul este tata“. Întreaga discuție poate fi ascultată aici.

Fotografii de Livia Văduva / SHAMROCKRAVER