Anul ăsta, pe 18 octombrie, părinții mei împlinesc cincizeci de ani de căsnicie. Au început să viseze la nunta lor de aur în urmă cu vreo patru-cinci ani, tata dorindu-și foarte mult o petrecere di granda, cu mulți invitați, cu lăutari și tot tacîmul. Visul lor de aur va prinde viață în penultima duminică a lunii viitoare, dovadă că visul te poate ține în viață, dacă ai grijă de el. Abia aștept să dansez la nunta de aur a părinților mei, căci la nunta lor din 1968 nu m-au invitat, poate și pentru că încă nu eram născut. Mă rog, eu nu cred că ăsta este neapărat un motiv de a nu invita pe cineva apropiat la nuntă. Mă consolez cu faptul că nici sora mea, Simona, nu a fost invitată la nunta alor mei.

Eu și sora mea, cu doi ani mai mare decît mine, am crescut, așadar, în sînul unei familii tradiționale, în care dragostea și hohotele de rîs s-au simțit ca la ele acasă. Nu ne-a lipsit niciodată nimic. Părinții noștri au pus în viața mea și a surorii mele multă dragoste și o mare capacitate de sacrificiu. Mama este unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc, bunătatea a fost pentru ea un mod de viață, n-am auzit-o niciodată vorbind pe cineva de rău. Iar tata, cu puțină școală, dar foarte inteligent și amuzant, a muncit din greu toată viața, construind o gospodărie mare și frumoasă. Eu și sora mea asta am văzut la noi în casă, cînd eram copii: doi oameni iubitori și muncitori, care construiesc ceva durabil împreună. Relațiile se construiesc, nu se primesc de-a gata.

La 45 de ani, vîrstă pe care am împlinit-o de curînd, eu am deja două căsnicii ratate. Sora mea e căsătorită de douăzeci și doi de ani cu singurul soț din viața ei, are doi copii și duce o viață liniștită într-un orășel din Moldova. Eu sînt singurul din familie de care nu s-a prins modelul familiei tradiționale, nu că nu mi-aș fi dorit, nu că timpul ar fi iremediabil pierdut.

Multă vreme m-am simțit vinovat față de copiii mei, pentru că n-am putut să le ofer o familie. Am vorbit mult cu ei, în pragul divorțului, despre ceea ce tocmai ni se întîmpla, chiar dacă ei erau foarte mici atunci. Nu le-am ascuns nimic. Le-am spus că noi nu ne vom despărți niciodată, orice ar fi. Părinții pot divorța unul de celălalt, dar niciodată de propriii copii. O familie tradițională de patru se poate transforma în două familii netradiționale de trei, fără că asta să însemne că 3 e mai mic decît 4, nici în baza 10, nici în baza 5, nici în baza liviupoptsprezece.

Conform Constituției României, eu și copiii mei nu sîntem o familie, căci familia, zice Constituția, se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți (prin „soți“ înțelegîndu-se, potrivit DEX-ului și Codului Civil, un bărbat și o femeie). Deci, dacă eu și copiii mei am vrea să fim recunoscuți ca familie, ce-ar trebui să facem? Să ne căsătorim!? Dar cum? Că sîntem trei. Și sîntem deja rude de gradul întîi. În realitate, există mai multe tipuri de familii cu constituții cît se poate de viguroase. Și aceste tipuri de familii neconstituționale se întemeiază, în primul rînd, pe dragoste. Însă Constituția României nu suflă nici o vorbă despre dragoste.