Durea ceva atât de tare exact în mijlocul pieptului încât nu mai putea să stea în corpul ei. Ce durea? Ce doare atât de tare? Și dacă Tu vezi că nu știu, că nu pot, că repet mereu și mereu aceleași căi bătătorite, lipsite de verde, de ce nu mă ajuți? De ce? Ce am de văzut și nu văd, plângea în hohote fetița. Ce nu văd? Ce nu știu? Ce nu văd? Avea pe ochi un văl de aur ce îi acoperea înțelegerea. Îi acoperea suflul și îi acoperea viața. Ce nu văd? Pe tine. Pe tine nu te auzi. În jurul ei era o liniște profundă, iar soarele își vedea liniștit de lumina zilei. Întreba și își auzea vorbele ce i se întorceau, încărcate cu voce străină. Trecuseră doar câteva momente, iar vocea nu și-o mai recunoștea. Parcă nu mai era a ei. Parcă nu mai era ea. Ce căuta cu atâta ardoare, ce căuta și de fiecare data cădea și se lovea. Iar. Sângera și o lua de la capăt lovindu-se în același loc. Ce nu vedea? De ce viețile noastre pare că ascund ceea ce ne face să suferim cel mai tare? De ce cutele noastre păstrează memoria a ceea ce ne aduce în același și același și același punct. Am știut, dar nu am dat atenție. Am văzut, dar nu am luat în seamă. Am știut, dar mi-am ascuns. Am ascuns de cine? Cine a ascuns? Un copil, care se face că nu vede doar ca să primească iubire. Cel fel de iubire? Orice fel de iubire doar să fie iubire. De ce nu știe decât așa? Atât de adâncă să fie nevoia? E un abis. Un abis în care dacă strigi ai să-ți auzi ecoul, pentru că ești doar tu, plutind în întuneric. Și atunci ochii ce caută. Iubire. Ce fel de iubire poți să primești atunci când plutești singur? Trebuie să decizi, plutești și îți asumi plutirea în nimic sau cauți un înlocuitor care să panseze ceva către care nu vrei să privești. Către ce nu te uiți cu blândețe, copilă? Către ce nu vrei să te uiți pentru că doare? Către nepăsare. Către răceală. Către înghețare. Către a nu te uita înspre suflet atunci când doare. Să nu ai idee despre cine ești, iar totul să danseze prin tine, fără să te invite. Iar în timp ce te doare stratul de piele atunci când se desprinde de tine să nu mai auzi nimic. Ca să-i auzi Vocea trebuie ca tu să fii în tăcere. Îți va vorbi. Îți va spune totul. Îți spusese demult.
Te văd și ești, te simt
Apoi, zâmbești și pleci..
Cânta fetița, cu ultimele ei puteri.
De undeva dintr-un colț, doi ochi mari de copil o priveau neștiutori, nevinovați și temători. Iar dacă tu nu ai idee, eu ce pot face, îi șoptiră. Își întoarse privirea și iubirea către el. Nu te cert. Nu am să te mai cert niciodată. Teama de gol e mare. Golul e creșterea. Nimicul e tot. Iar dacă eu am să te iau de mână și noi o să creștem împreună, chiar acum, promit că nu durerea e singura cale. Nu, copilă. Durerea e doar o ușă. Dacă ai deschis-o și ai avut curajul să pășești în ea și să rămâi cu iubire acolo, să știi că ai eliberat cel mai frumos bidiviu cu coamă strălucitoare ce acum aleargă liber și fericit peste câmpuri. Sătea legat de sute de ani privind cu jind către infinitul verde ce seamănă a perete atunci când ochii îi erau fixați doar în durere. Toată viața noastră, copilă, moment de moment, secundă de secundă, e un drum. A privi cu limpezime către cine ești, dincolo de vis.
Dincolo de vis…te văd, te simt..
Știu cine ești.
