La începutul săptămânii, am lansat cel de-al doilea episod al primului sezon Vocea Ascultătorului. V-am invitat pe voi, cei din Grupul Consumatorilor de Radio Guerrilla, să ne trimiteți texte pentru concurs. Pentru că ne aflăm în anul Centenarului Marii Uniri, am fost curioși să aflăm de la voi în ce relație vă (mai) aflați cu România. Ce vă place la România, ce nu vă place?

Concursul se încheie duminică, 1 aprilie, ora 14, și asta nu-i o glumă. Iar marele cîștigător al premiului de 100 de euro va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 2 aprilie. 

Victoria Breia s-a calificat și ea, așa că lăsăm mai jos “a piece of her mind”.

***

Din când în când îmi sună în cap cuvintele de mai sus, cântate cu vocea pițigăiată a unei soprane nord-coreene si văd expresia satisfăcută de pe fața conducătorului suprem. Un bonom inofensiv, pentru cine habar n-are cine a fost Ceaușescu. Și mă pufnește râsul. “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, a lui Andrei Ujica, este un film care mi-a adus așa, un fel de “doliu” pentru cei 16 ani trăiți sub dictatură. S-a închis un cerc. Poate să înceapă altul. Și a început. Am 44 de ani și după râs, mă podidesc “lacrimi de coafeză”, cum spunea un coleg de-al vostru într-un articol recent. Așa suntem noi românii, sentimentali.

M-am tot gândit și perpelit vreo patru zile dacă aș putea să scriu pe tema României. Inițial am renunțat la idee, dar ceva nu mă lăsa, mă zgândărea și mă împingea să trec la scris. Trebuia să apuc taurul de coarne. Auzisem de-a lungul timpului prea multe lucruri care mă revoltaseră când venea vorba de România și văzusem prea mulți români care erau gata să o hulească, fie că-i invitai la vorba, fie că nu. Și apoi mi-am zis: România m-a născut, trebuie să pot să scriu despre ea.

M-am născut pe teritoriul României și din poporul român, pe plaiurile Moldovei, în anul de grație 1974. Nu pot să-mi neg țara, că m-aș nega pe mine însămi, nu pot s-o ignor, e prea nărăvașa, prea insistentă și prea plină de viață, îmi sare mereu în față, când mi-e lumea mai dragă, așa că mai bine să m-apuc de scris, decât să tot caut să o fentez. Ea tot în locul ăla pe harta se află și eu tot cetățenie română trec în formulare.

Primul și primul lucru care mi-a venit în minte când m-am gândit la România a fost limba. Limba română. O iubesc, chiar dacă o mai și maltratez. N-o abuzez însă, așa că sper că-i sunt prietenă. Iată, deja am o idee de ceva ce mă unește cu ceilalți conaționali. Lucru mare, aș putea spune. Încurajată , trec mai departe.

Am auzit cândva, demult, o vorba: “frumoasă țară, păcat că-i locuită”. Mai întâi am auzit-o cu referire la România și mi-a părut tare rău că în țara în care m-am născut și am crescut se consideră că e păcat că “exist”. Am auzit apoi aceeași vorbă aplicată și altei țări. Una care a avut și un imperiu în antichitate, una căreia lumea îi datorează sisteme de gândire, una care a dat naștere de-a lungul istoriei multor frumuseți. Și atunci, mi-am zis: bun, hai că n-o iau personal. Uite că e doar o vorbă pe care o poți lipi după cum îți vine la îndemână, ca o eticheta pe un produs perisabil.

Când zic România, imediat după limba română, pe care o țin că pe ceva sacru, în bagajul meu de comori, îmi vin în minte imagini cu munți, cu țărani care culeg fânul, miros de iarbă proaspăt cosită, opincile pe care și le făcea bunicul cu mâna lui, din piele de porc, bastonul lui noduros, lustruit, mirosul de gaz de la lampă, mirosul de lemn ars din sobă, cireșele hultoane, roșii și plesnind de sevă dulce, mămăliga roată galbenă pe masa rotundă de lemn, cu trei picioare, butoiul imens în care se adunau sutele de litri de vin și în unele toamne generoase, peste mie, vin care venea din via bunicilor de la țară. Hm, stai că nu e direcția bună. Ăstea sunt amintiri, îmi spun în timp ce scriu. Articolul trebuie să fie despre ce îmi place și despre ce nu-mi place la România. Nu-mi plac blocurile pustii din orășelele din provincie. Abia dacă mai găsești prin câte un apartament rătăcit suflarea bătrânilor care s-au născut și vor muri acolo. Restul stau goale, rânjind ironic la toți tinerii care au plecat și și-au lăsat în urmă pozele atârnate cu drag într-un cui împușcat în pereții de beton.

Restul dupa restul e istorie.