Fetița privea către viața de pe pământ pe care o trăia acum, către oamenii pe care îi întâlnise în viața asta, către gânduri, tristeți, frici, lacrimi și bucurii. Ar fi vrut să le vorbească cu ochii și să le spună cât de frumoasă e iubirea, dar îi apărea totul atât de fragil. Viața e atât de fragilă. Și nu pentru că poate pleca oricând, nu, ci pentru că tot ce îmi doresc este să iubesc atât cât i-a fost dat unei inimi să iubească. Orice ar însemna asta. Intensitatea o trăiești tu cu tine mai întâi, toată. Puternică, surdă, nemiloasă, solitară pentru ca apoi să privești cu iubire infinită, cu o durere ce încă mai răsună în corp, către tot ce e în jurul tău. Să vezi dincolo de conturul ce sufocă. Intensitatea simțirii ce a atins adevărul o poți scrie, cânta, picta, o poți purta în piele. Atinge inimi acum și peste o mie de ani în același fel, pentru că esențialmente omul nu se schimbă. Și chiar uitat totul, atunci când sunetul, culoarea străpung pielea ceva se va trezi în tine și îți vei aminti. Aș vrea să vă spun acum că trăim puțin, aici, împreună și că singurele cuvinte acceptate de viață sunt cele ce iubesc iubirea, dar nu o să mă auziți. Nu o să mă auziți pentru că undeva, cândva, am rupt carnea ce ne lipea unul de celălalt. Ne era foame. Doar că unul și celălalt ești tu. Poate într-o bună zi. E mai ușor să auzi lucrurile pe care le vezi. Aș vrea să vă spun că soarele a fost mereu pe cer și că noi oamenii nu suntem atât de importanți. Că atunci când iubești nu mai e timp să minți, că nu mai e timp să fim lași. Nu mai e timp. Sau poate că mai e. Aș vrea să vă spun că animalele ne privesc, ne aud și ne înțeleg. Copacii la fel. Poate altă dată. E mai ușor să crezi în ceea ce vezi, dar atât de greu să te separi de corp și să te vezi pentru cine ești cu adevărat. Să vezi de ce corpul doare sau de ce această nevoie imensă de a-ți fi frică. E atât de greu să vezi limpede și cu toate astea toți avem ochi la fel, o inimă la fel și toate câte le are un om. Și atunci unde ne separăm? Fetița se plimba printre copacii ce înfloreau la timpul știut. Cu atât de multă încredere în viață. Florile era la fel de înflorite, dar atât de diferite. Înfloreau atât de la fel, stăteau pe crengi atât de la fel, împrăștiau din frumusețea lor atât de la fel. Și atunci unde ne separăm? Își întoarse ochii către ea și își spuse așa. Fetiță dragă, fiecare inimă are povestea ei. Ea este singura care își cunoaște mersul aici pe pământ. Nu poți cere nimic, pentru că fiecare poveste se desfășoară cu sau fără voia ta. Poți doar să iubești fără așteptări. Orice om și orice ar face el. Chiar și atunci când vezi limpede? Chiar și atunci. Mai ales atunci.  Chiar și dacă a durut atât e tare? Mai ales atunci. Chiar și atunci când ceva din tine te strânge și nu te lasă să ridici ochii de jos? Mai ales atunci. Chiar atunci când frica îți inundă venele? Mai ales atunci.