Fetița alunecă la vale. Începu să coboare ușor fără să știe bine unde o ducea dealul. Privea în jur și nu își mai amintea despre nimic. Erau toate noi și toate altfel. Zâmbetele oamenilor deveneu măști, vorbele lor se alungeau și se deformau, pierzându-și sensul. Gesturile lor apăreau și mai caraghioase în coborârea ei., Cum să îi mai iei în serios? Ce să iei în serios? Doar atunci când totul îți fuge prin fața ochilor, fără să ai timp să zăbovești, poți vedea adevărul. Dealul o primea și îi făcea loc să coboare. Aerul prin care ea trecuse se alungea ca o praștie, trimițând departe în univers muzica cu care corpul ei cânta. Pentru că nimic altceva nu rămâne în urmă decât melodia propriului tău corp. Nu o poți acoperi cu gesturi, idei ce nu au fost niciodată ale tale sau cuvinte alese, ea cântă cu sau fără voia ta. Și te dă de gol. Pentru că oricât ți-ai alege cuvintele, muzica o să asurzească urechile. Caută neîncetat armonia. Aluneca și nu știa că pleca atât de departe încât curând nu își va mai aminti nimic despre viața asta, pe care a creat-o aici. Nimic despre viață, despre cuvinte sau despre ceea ce îi era reflectat înapoi de privirea oamenilor. Lăsa în urmă un amalgam de gânduri amestecate, de frici și convingeri, de constrângeri și neînțelegeri, de lacrimi și de cântece fără melodie ce umpleau cerul. Știa ea oare că nu va mai putea fi nimic din ceea ce e acum? Traversa dealurile fără să se oprească, zbura și cobora, aluneca și se lăsa în voia ierbii ce o împingea la vale. Cineva ținea un covor imens în mâini, îl înclina în stânga și în dreapta, în față și în spate ca să îi arate lumea cât e de mare și de diferită. Uită-te, privește, bucură-te. Fetița trăia cu adevărat doar atunci când dansa, și doar atunci când avea curajul să își lase corpul să-i vorbească, atunci când nu existau construcții, ci trăiri spontane. Trăirile spontane țâșnesc afară dacă ne lăsăm în voia vieții. Ne e frică de ele pentru că nu ne sunt sub control, iar controlul ne duce, credem noi, în a cunoaște viața și moartea. Ne plac formele pentru că ne dau greutatea cu care să ne ancorăm strâns de pământ. Fugim de plutirea necunoașterii, pentru că nu mai avem repere. Însă, plutind, uneori, fetița avea trăiri ce nu erau de aici și nici construite de ea, veneau de undeva de unde totul curge în cascadă, de undeva de unde omul nu poate gândi ci doar primi. De undeva de unde pieptul ți se umple și simți că e cât cerul. De undeva de unde singurele cuvinte, care răsună în tine sunt cele ale unui copil ce se minunează de o picătură de apă, pe care doar el o surprinde în drumul ei către pământ. Și atunci ce sens au vorbele și convingerile? Găsiți-vă un covor, urcați-vă pe el, și priviți-vă de acolo. O să râdeți de voi, așa cum făcea și fetița. O să râdeți cu poftă de cum fața vi se întinde în viteza vântului ce vă trece pe lângă urechi, șoptindu-vă adevărul. Îl auziți?