V-ați aşezat vreodată să ascultați cântecul greierilor, al muştelor, al albinelor, al tuturor viețuitoarelor al căror nume nici măcar nu-l cunoaştem, toate la un loc? E un cor pe miliarde de voci care se ridică spre cer. Fetița le asculta des, seara, pe prispa casei, erau dezordonate în urechile ei, din direcții diferite, de sus, de jos, din stânga, din dreapta, de peste tot. S-a aşezat, într-o zi, lângă ea, o furnică mare, mai mare decât ştia ea furnicile. Au început să se plimbe în fiecare zi, una lângă cealaltă, cu atenție să nu calce pe ea, uneori i se urca pe mână şi străbăteau câmpurile împreună. Furnica se oprea să vorbească cu fluturii, o prezenta şi pe fetiță în aşa fel încât ei să nu fugă, discuta cu cele mai firave fire de iarbă, le întreba despre cum le-a fost ziua şi despre cum se simte pământul azi, aduna greierii toţi la un loc şi râdeau în hohote despre nu ştiu ce săteni, care nu ştiu ce făcuseră, florile se aplecau şi ele curioase să audă, îşi luau apoi la revedere şi îşi continuau drumul. Se întâlnea, mai sus pe drum, cu o bunică râmă şi o certa pentru că traversa drumul fară să fie deloc atentă. O împingea uşor în iarbă şi mergeau mai departe. Mergeau împreună ore, uneori uitau una de cealaltă şi se întâlneau iar în vârful dealului. Odată ajunse acolo era noapte deja. La un moment dat, întreg dealul începu să răsune, fiecare cânta pe vocea ei. Se opriră pe un ciot de lemn şi ascultară. Uite, spuse furnica, ăsta e domnul greiere, el conduce corul de pe deal, cunoaşte fiecare viețuitore de pretutindeni, de la cea mai mică la cea mai mare, iar la ora asta toți ştiu că el îi așteaptă să se adune şi să cânte.
Mai departe de el era o muscă, mare, puternică, ea le conducea pe muşte, era apoi un țânțar, altfel decat văzuse vreodată fetița, mai erau tot felul de alte specii, colorate, cu aripi sau fără, cu aripi aurii, altele albastre, nişte doamne negre, bătrâne, vedeai pe spatele lor desenat timpul, altele mici, atât de mici încat nu le vedeai, toate diferite, şi era aşa o forfotă. Se aşteptau una pe cealaltă, se recunoaşteau una pe cealaltă, îşi stabiliseră ora acum sute de ani şi de atunci, din generație în generație, îşi transmiteau ora întâlnirii. În timpul zilei fiecare îşi petrecea timpul cum credea ea, traversând dealurile, zburând afară şi înăuntru, brăzdând cerul sau trezind iarba dis-de-dimineață, călcând cu picioruşele în rouă, dansând înăuntrul picăturilor de apă ori nedând pace vacilor ce pasc câmpurile. De atâția ani că le-am pierdut numărul, spuse furnica, la ora stabilită, se opresc toate şi de acolo de unde sunt, pot să fie şi la mii de kilometri depărtare, cântă toate împreună. Tăcură amândouă şi ascultară în linişte – începură greierii, era ca un val care se ridica din mare, curgea peste văi, sunetul venea și pleca, urca şi cobora, se unduia ca un şarpe; urmau muştele, bâzâitul lor, alminteri dezordonat, se contopea şi devenea unul, ieşeau din casele lor de sub pământ nişte insecte, cu aripi mici albastre, transparente, brăzdate de linii colorate şi începeau să cânte cu un sunet ascuțit, care găurea cerul; erau apoi nişte cărăbuşi bătrâni, cu carapacea verde, glasul lor era gros şi greu precum pământul, urmau la rând țânțarii, un sunet subțire, lung, acoperea valea. Fiecare se chema unul pe altul, fiecare îşi răspundea unul altuia. Le-a ascultat fetița pe fiecare în parte, a învățat de la furnică să le audă pe rând, apoi pe toate împreună. Când a reuşit să unească sunetul la un loc în urechile ei a fost… a fost… minunat. E un sunet care se înalță, coboară, zboară, urcă, când grav, când vesel, când ascuțit, când gros, uneori cântat, alteori sacadat, nu ştiu să vă spun mai multe despre el, ce ştiu este că e o simfonie ce se scufundă direct în inimă, şi de acolo călătoreşte în tot corpul. Respirația devine lentă, parcă ştie, totul devine moale înăuntru, iar sunetul se plimbă nestigherit de-a lungul brațelor până în vârful degetelor, pleacă apoi uşor către picioare, coboară lent către tălpi şi e apoi absorbit de pământ.
Noi, oamenii, auzim cântecul lor separat, unul câte unul, dar ele sunt într-o armonie perfectă, mereu la aceeaşi oră, de sute de ani. A învățat fetița că sunetul e făcut special să fie auzit de inimă, dar nu poate fi auzit oricum. A coborât uşor alături de furinică, şi într-un târziu au ajuns în sat, apoi în curte. Furnica era obosită, dar fericită pentru că îi arătase fetiței secretul. Era şi puţin tristă, vă spun, dar nu era tristețea pe care o cunoaştem noi. Era o tristeţe demnă, luminoasă, era ca şi când ar fi vrut să îi facă pe toți să ştie despre cântecul lor, dar nu avea de făcut decât să arate cui putea să audă, din când în când, poate niciodață într-o viață de furnică. Plecă agale către casa ei, îşi întoarse antenele şi îi spuse fetiței, cu ochii mari, adânci şi negri: “nu ai cum să auzi cântecul nostru dacă inima ta nu e deschisă şi neînfricată. Cât ai să trăieşti, fetiță dragă, să nu te temi niciodată de nimic. Singurul lucru de care să te temi este să nu-ți poți lăsa inima să zâmbească”. Dispăru apoi încet printre cărări bătătorite, cu mirosul de pământ în suflet.
