La începutul săptămânii trecute am lansat cea de-a noua temă a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: care sunt argumentele tale PRO și/sau CONTRA emigrării.

Concursul se încheie duminica, 2 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 3 iunie.

Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.

***

Scot o foaie de hârtie, o împăturesc pe lung la jumătate și trasez o linie la mijloc. Într-o parte voi scrie cu lacrimile pe care le-am adunat în atâția ani de frustrări și chin, în cealaltă voi scrie cu sudoarea frunții și a fricii luatului de la capăt.

Încep normal, de la stânga spre dreapta, deși nimic din ce se întâmplă în țara asta nu mai e normal. Îmi adun suficiente lacrimi și așez pe hârtie primul argument – ACASĂ. Nu simt nevoia să dezvolt, cuvântul spune tot. Explică munții pe care îi iubesc, lumea pe care o cunosc și prietenii pe care îi am alături. În dreapta însă vine contra-argumentul – normalitate. Lucrurile care se întâmplă exact așa cum ar trebui. Trenuri care vin la timp. Drumuri pe care nu mori – fie încet de plictiseală, cu 50 la oră prin sate, fie tare depășind tiruri care te țin încolonat pe o singură bandă. Imediat sub așez RESPECTUL. Da, respectul cu care ești tratat. Din oficiu, fără să apleci capul cu căciula într-o mână și cu plicul în cealaltă.

Revin la coloana din stânga și lacrimile mi se compun în următorul cuvânt – obișnuință. E țara mea, știu cum merg lucrurile. Știu să îmi fac rezerve de dosare cu șină, timbre fiscale și copii legalizate. Desigur, în dreapta vine frica. Teama de necunoscut. Poate o limbă nouă, o cultură diferită, priviri reci și oameni care mă vor judeca după locul din care vin. Mă voi simți un intrus, o vinitură care le ia locurile de muncă. Vor spune că sunt țig…rrom, pardon, sa fim politically correct.

Mai înmoi o dată penița în lacrimi și scriu – șmecherie. Mi se pune un nod în gât. Vom reuși să scăpăm oare vreodată de ea? Țara lui „trebuie să fii băiat deștept, să te descurci”. Patria știutului pe cineva. „Las’că te rezolv, știu pe cineva”. Da, poate mi-a folosit și mi-ar mai folosi să cunosc persoana potrivită la momentul potrivit însă nu încetez să mă simt murdară, ca o domnișoară după ultimul client al zilei de fiecare dată când situația mă constrânge să-mi calc pe principii ca să răzbat.

Incertitudine – îl pun pe mijloc, dar cuvântul are o altă însemnătate în stânga decât în coloana de lângă. Aici se schimbă regulile în timpul jocului, se modifică schimbările între două ghișee și intri în faliment pe drumul de la Registrul Comerțului până la Finanțe. Acolo nu știu ce mă așteaptă și cum o să mă integrez. O să îmi placă? Aș putea simți că aparțin locului?

Aș mai scrie dar cad pe gânduri și inima-mi pornește către toți cei pe care partea dreaptă a paginii i-a luat de lângă mine. Părinți și prieteni care mai există pe Whatsapp și când vin în țară să rezolve acte sau să meargă la nunți. Cei dragi mie care încă mai cred în acasă și stau ore întregi la cozi ca să voteze pentru locul la care își doresc să se întoarcă. Mi-e milă de ei dar de noi mi se rupe sufletul. Și nu știu cum e mai bine, poate nu există mai bine. Poate vom sta până se va schimba ceva. Sau poate doar până când ultima lopată de speranță va fi aruncată pe sicriul a ceea ce am fi putut să avem și noi și n-am avut. Sau n-am făcut.