Zilele trecute m-am bucurat, alături de echipa de voluntari Tășuleasa Social și partenerii lor de călătorie, de lansarea oficială a proiectului numit Via Transilvanica.
Un drum de poveste, pe care se va putea merge, la pas liniștit, de pe malul Dunării până în inima Bucovinei.
Am tot scris despre asta, mai multe detalii puteți găsi aici , astăzi trebuie să scriu câteva rânduri despre ceva ce îmi tot stă în minte de când am revenit acasă.
Fiind mai tot timpul pe drumuri, am norocul să întâlnesc mai mereu oameni noi, și cu unii dintre ei e musai să leg prietenie strașnică, după câteva vorbe și un pahar de vin ne e clar că mergem pe același drum și drumu-i mult mai fain străbătut împreună, nu de unul singur.
Unul din noii mei prieteni, pe care l-am cunoscut în curtea campusului Tășuleasa, e un om tare fain, prezent la fiecare acțiune, alături de familia sa, mereu cu voie bună și poftă de muncă.
Cară cot la cot cu voluntarii, pe cărări de munte, provizii pentru participanții maratonului Via Maria Theresia, stă în vânt și ploaie la fiecare acțiune de împădurire și împarte zâmbind în frig mii de colete la Camionul de Crăciun copiilor mai puțin norocoși. Om de bază, cal de cursă lungă, pe care îl vezi mereu în mijlocul acțiunii, cu mâinile înfipte în muncă. A clădit în timp o afacere de succes, cu zeci de angajați, și ar putea să stea liniștit acasă, fiind deja implicat financiar în majoritatea acțiunilor menționate mai sus. Și totuși e prezent, de fiecare dată, la fiecare acțiune, alături de familia sa. Pus mereu pe glume, indiferent de ceas și vreme, genul de om ‘’sufletul petrecerii’’.
La ultima noastră întâlnire, ce marca aniversarea de 18 ani Tășuleasa Social și lansarea oficială a proiectului Via Transilvanica, învârtea cu drag, în vreme de toamnă zgribulita, la un ceaun din care au mâncat cu poftă oaspeții veniți din toate colțurile țării. Și totuși omul ăsta mi-a spus ceva ce m-a pus pe gânduri, trebuia să scriu despre asta, așa fac de obicei cu gândurile care mi se tot rotesc în minte, le scriu și se liniștesc.
– Când vii cu familia la noi la cabană la Colibița, măi Mani măi? Am și două kayace în curte, hai să stăm măcar o seară la un ceaun și o sticlă bună de vin!
– Mulțam fain de invitație, om găsi la un moment dat o zi și pentru asta, amu’ că ai și kayak în curte n-am cum să refuz o asemenea invitație, da’ până una alta da și tu un semn când ajungi în București, să bem o cafea la mine în curte, n-am vedere la lac, da’ am și eu două kayace 🙂
Tăcere, urmată de un răspuns sec:
– Mani dragă, pe mine la București n-o să mă vezi veci, ce-i sub Carpați pentru mine nu există.
Mă tot gândesc la asta, de ceva zile. Ce-i sub Carpați pentru mine nu există…
Și nu se referea la muzică, că asta pot înțelege, nici eu nu sunt mare fan de hip-țop și folclor mestecat în calculator, da’ prietenul meu nu se referea la sunet.
Cred că vorbea de spațiu, oameni, timp. Ce-i sub Carpați pentru el nu există. Și n-a spus peste, dincolo, după.
A zis sub.
Mama ei de treabă, m-au cam pus pe gânduri câteva cuvinte rostite în grabă. La urma urmei, ar trebui să mă doară în cot, prietenul meu e din Bistrița și eu sunt născut și crescut în Bucovina, teoretic și practic sunt deasupra Carpaților, n-ar trebui să o iau personal. Și totusi…
Băiețelul meu, de aproape 7 ani, e primul bucureștean din familie. Orașul ăsta mi-a fost casă în ultimii 25 de ani. Cu bune și rele, e viu și colorat, frumos în felul lui și mi-e tare drag.
– Îmi pare rău, la București n-o să mă vezi veci. De ce aș merge? Ajung mai repede la Viena, am Clujul aproape, mulțumesc, pentru mine ce-i sub Carpați nu există.
Și uite așa am plecat spre casa mea, aflată sub Carpați, și mai convins că drumul ăsta, numit Via Transilvanica, e drumul care ar putea să ne unească pe toți românii, indiferent de unde suntem, de o parte sau cealaltă a Carpaților.
De pe malul Dunării, până în inima Bucovinei.
Vedeți dumneavoastră, prietenul meu are două fetițe simpatice, de aproape 14 ani, care n-au ajuns încă sub Carpați. Dar asta se va schimba în curând, cu ajutorul acestui drum.
Via Transilvanica și-a început povestea, și la cum îi știu pe oamenii ce îi poartă de grijă, drumul asta o să meargă kilometru cu kilometru mai departe, până la capăt. Anul acesta s-au finalizat deja 140 de kilometri din 950, și în scurt timp voluntarii acestui proiect vor trebui să treacă cu borna în brațe Carpații, pentru a ajunge pe malul Dunării. Printre ei, cu siguranță și prietenul de care vă vorbesc.
Pun pariu acum , cu tot ce am mai scump în dotare, că atunci când va fi amplasată prima bornă pe malurile Dunării, prietenul meu va învârti cu spor, alături de familia sa, într-un ceaun din care se vor înfrupta oameni veniți din toate colțurile țării, de pe o parte și cealaltă a Carpaților. Și o să străbată la pas, alături de fetele sale, un drum de poveste, de pe malul Dunării până în inima Bucovinei.
Câteodată și cei mai buni dintre noi se pot rătăci. Și în țara asta sunt tare mulți oameni buni rătăciți, care au nevoie de un drum bun. Un drum pe care să fii binevenit, indiferent de unde vii, Cluj sau Caracal. Și pe care să îl străbați la pas cu modestie și uimire, că despre asta-i vorba în țara asta, mai ales anul ăsta. Încă nu-i târziu să trecem Carpații gândirii noastre, că nu altitudinea face omul bun, nu de alta, da’ unii din cei mai corecți și faini oameni eu i-am întâlnit tocmai la Oltenița, unde e drept s-a născut și Ion Iliescu, dar să nu uităm că și Clujul ni l-a dat pe DJ Boros…
Sper că în curând să mergem toți pe același drum, cu ochii și mintea deschisă, de o parte și cealaltă a Carpaților, că de asta vorbim astăzi aceeași limbă și putem merge la Untold și Cerbul de aur fără pașaport.
Dacă tot ne-am unit, zic să fim uniți până la capăt, că altfel trece anul centenarului cu sute de miliarde cheltuite fără rost, și am tăiat pamblică la câini degeaba.
