Florin Dragoș Minculescu / Ghetto Guru

La începutul săptămânii am lansat ce-a de-a treisprezecea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cum sună scrisoarea ta pentru Moș Crăciun de anul ăsta?

Concursul se încheie duminică, 14 octombrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 15 octombrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Voce nouă pe guerrillaradio.ro, Florin ne-a trimis unul din textele finaliste.

***

Și-a început.

Cum cine? Viața, a început.

Și nu- mi plăcea.

Ceea ce încercam să mă prezint a fi eu în viață nu era acceptat, niciodată suficient, nici măcar pentru mine însumi. Am concluzionat că viața este de vină, că undeva, cineva a făcut o eroare. Simțeam că trebuie să îndrept această eroare și părea cât se poate de real că eu aș fi singurul deținător al acestei constatări și că doar de mine depindea îndepărtarea acestei erori.

Apoi am aflat despre existența unui nene pe care oamenii îl denumeau Dumnezeu. Mi-am spus, probabil, că el este responsabil de aceasta eroare și că el trebuie găsit și atenționat că a greșit, că lumea nu este ceea ce ar trebui să fie.

Și-am început să caut această persoană numită Dumnezeu, făcător al acestei lumi. Dar cum arată, unde este, de ce nu vede eroarea, ne-a uitat?! L-am căutat în creștinism și căutarea era cu atât mai sârguincioasă cu cât descopeream pe propria piele erorile acestei lumi. Treptat a devenit un pansament cu care îmi oblojeam rănile existenței. Îi invocam prezența de fiecare dată când simțeam durere, era un fel de: vino, e greșeala ta, durerea trebuie tot a ta să fie. Un timp, acest șantaj a funcționat, dar în cele din urmă efectul invocării s-a diminuat.

A trebuit să aprofundez pentru că durerile provenite din eroarea vieții erau din ce în ce mai profunde. Descopeream noi și noi dimensiuni ale suferinței izvorâtă din eroarea acestei entități numită Dumnezeu, care a creat această existență și care mai târziu a abandonat-o, dezamăgit probabil de efectele greșelii sale. Devenise o problemă mult prea personală, intim personală. Devenisem obsedat de questul meu: trebuia să îl găsesc pe Dumnezeu. Însă, existența îmi solicita atenția pentru alte aspecte, aspecte educaționale, familiale, sociale, dar nu puteam onora această provocare, questul meu era mai important, era pentru binele întregii existențe. Căpătasem o aroganță în acest sens, existența era proastă și totodată incapabilă să vadă și mai ales să aprecieze ceea ce eu făceam pentru binele ei. Ar fi trebuit să mă aprecieze, îmi revendicam dreptul la adulație din partea ei și pentru că nu îmi era recunoscut acest drept am intrat în conflict direct cu existența. O respingeam, o criticam, îmi provoca dezgust, până la urmă ea era cea care avea o eroare, era incompletă, era greșită, nu eu. Eu eram salvatorul ei. Au trecut ani de lupte cu existența. Uitasem de găsirea Dumnezeului, absorbit fiind în lupta cu încercarea de a dovedi existenței că ea este cauza durerilor. M-am purtat prin toate cotloanele cele mai întunecate pentru a dovedi existenței că este incompletă și incompatibilă cu perfecțiunea. Dar, după ani de lupte, existența a învins, durerea era mult prea mare, viața trecuse pe lângă mine și eu eșuasem pe toate planurile: familial, social, educațional, profesional… Eram eu, existența și durerile provocate de aceasta.

Arunc o privire pe un ziar unde se vorbea despre isihasm și descopăr rugăciunea inimii. M-a cucerit imediat, credeam că am găsit pansamentul suprem pentru durerile existenței. 10 ani am practicat rugăciunea. Devenise un automatism mental prin care, odată cu respirația, ființa mea se manifesta în sensul rugăciunii. Mă trezeam dimineața și complet lipsit de o voință personală, mintea, pe inspirație, spunea : “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu“, iar pe expirație spunea : “Miluiește- mă pe mine păcătosul“.

10 ani.

Apoi singur, într-o carceră de penitenciar, un criminal mi-a dăruit o carte. A legat o pungă de o sfoară și prin balans, punga a ajuns în dreptul geamului carcerei unde mă aflam și astfel am fost introdus în lumea și conceptele spiritualității asiatice. Celula în care mă aflam era destinată deținuților considerați a fi periculoși. Nu eram un tip deosebit de violent, dar datorită structurii mentalului meu, axat pe identificarea erorilor, eram mereu detașat, nu puteam fi constrâns (decât prin astfel de metode de coerciție) să mă supun cerințelor pe care mediul și situația o impuneau și cumva devenisem un etalon pentru ceilalți deținuți, etalon pe care conducerea penitenciarului a considerat de cuviință să îl îndepărteze astfel: mutarea la carceră. Toată ziua stăteam și priveam un câmp pe care, din când în când, veneau oameni cu utilajele lor agricole să îl lucreze. Eram conștient că mai rău de atât era posibil pe câmpul de luptă sau în lagăre. Cumva îmi și plăcea, era pentru mine o altă modalitate de a-mi confirma că existența era greșit construită. Mă simțeam bine când pentru 20 de minute/zi îmi era permis să părăsesc carcera pentru o scurtă plimbare pe terasa penitenciarului unde fusese amenajată singura “curte”  de plimbare accesibilă deținuților periculoși. Doar când eram vizitat de familie călcam pe pământ și făceam pași mărunți, nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că eram legat la mâini și la picioare cu un fel de lanț care unea cătușele mâinilor de cele ale picioarelor. Îmi plăcea ipostaza, eram eroul neînțeles, salvator respins al existenței.

Era vară, era vara anului 2005 când am început să citesc indignat, curios și pe alocuri în total dezacord cu ceea ce am găsit în cuprinsul cărții pe care mi-o împrumutase acel criminal. Era și el un erou neînțeles. Cu o singură lovitură de pumn omorâse un bărbat care bătea o femeie, mama prietenului lui cel mai bun.

Când am terminat de citit, am închis cartea și am privit la careurile pe care platbanda patului superior le alcătuia pentru susținerea saltelei. Era ca o miră tv pe care o vedeam mereu când stăteam întins în pat. Mi- am îndreptat atenția spre ceea ce citisem. Din toate câte erau trecute în cuprinsul cărții un aspect mi-a atras cel mai mult atenția și anume faptul că gândul este observabil și că acest aspect este cheia care te poate salva de toată suferința existenței. M-am gândit că poate acel Dumnezeu pe care îl căutam a lăsat o cheie, ca un cod prin care eroarea pe care o făcuse în existență era îndepărtată și astfel existența putea deveni armonioasă. M-am gândit că poate a lăsat-o altor neamuri și altor credințe religioase tocmai pentru ca noi, toți pământenii, să redevenim un singur popor așa cum fusesem odată. Am gândit că pentru cei din Asia cheia se găsește în creștinism și iubirea spre care indică religia noastră și pentru noi, creștinii, cheia se găsește în contemplarea, în meditația pe care religia asiaticilor o indică.

Am hotărât să stau în contemplarea gândurilor și cum gândurile mele erau mereu aceleași, pentru că rulau mereu și mereu, indiferent de situația în care mă găseam, rugăciunea inimii, a fost foarte ușor. Pentru prima dată am privit cum mintea repeta aceleași cuvinte și, deodată, am realizat că este o dualitate acolo, că este gândul și ceva care… Bum! Nici nu am mai apucat să gândesc ceea ce realizasem pentru că devenisem acea realizare. Era liniște, o liniște profundă, ireală, solidă, pe care nu o mai cunoscusem vreodată. Apoi liniștea aceasta m-a cuprins și… eram eu. Ceva timp am stat nemișcat, apoi au apărut gânduri, dar erau niște străini, niște obiecte ce se petreceau și apoi dispăreau. Mintea, ceea ce rula rugăciunea inimii nu a mai fost, de atunci n- am mai văzut- o niciodată.

Așa a început, fără ca eu să am habar ce se petrece cu mine. Tot ce știam era că eram liber de dorințele mele, că eram așa de liber că nu puteam explica ceea ce trăiam. Nu puteam spune nimănui câtă libertate trăiam a fi. Cine ar fi crezut? Cum să povestesc despre liniștea libertății pe care o experimentam când eu mă aflam reținut într-o carceră a unui penitenciar de maximă siguranță, în locul cel mai restrictiv cu putință? Ar fi fost înțeleasă ca o nebunie. Ce paradox frumos!

Am renunțat la iconițele, cărticelele de rugăciune, la toate podoabele religioase. Fără dispreț. Am renunțat cu dragoste și năzuința că cineva, cândva va descoperi și el codul prin care eroarea existenței va fi eliminată. Treptat, structura personalității a început să se desfășoare, ca un ghem a cărui ață fusese construită cu cerneală simpatică. Eroul se descompunea lăsând în urma sa și mai multă libertate.

Între timp, am fost mutat la alt penitenciar, unde, aproape dintr-o – din nou – eroare, o fată m-a sunat. Căuta pe altcineva, dar a greșit numărul. Așa am cunoscut pe cea care ulterior a devenit mama copiilor mei.

În cele din urmă am fost eliberat din penitenciar, dar nicio particulă din ființă nu a fost mișcată de asta, pentru că nicio formă de manifestare nu mai reușea să mă atingă. Întreaga existență se petrecea în interior. Apoi curățarea asta a început să se acutizeze și am început să caut să înțeleg ce se petrece cu mine. Deși era foarte multă libertate liniștită în ființă, ceva intrase într-un carusel interminabil.

După câțiva ani, existența mi-a prezentat răspunsul și deși caruselul nu a încetat, liniștirea a fost desăvârșită. Am înțeles că întreaga existență este așa, o parte profund tăcută, veșnic neîncepută, iar altă parte este aflată într-o continuă manifestare, schimbare, aflare. Deși sunt opuse, ele sunt parte ale aceluiași întreg, așa cum magnetul are polarități complet diferite, dar împreună formează un tot.

Această înțelegere a venit că urmare a realizării conștienței fără de care aceste aspecte ale existenței nu ar putea fi cunoscute, conștiența fiind acea parte a ființei fără de care nici existența nu ar putea fi cunoscută, dar care este mereu neimplicată.

Mă rog…, detalii și concepte a căror relevanță nu este decât individuală.

Ceea ce este important și găsesc de cuviință a fi povestit este că existența se întâmplă ca urmare a conștienței, este un produs secundar al acesteia. Pentru că este conștiența, apare începutul, începutul vieții și sensul și direcția, nu poate fi diferit de ceea ce este sursa ei, adică ceea ce eu numesc conștiința. Astfel, apare copilul și conștiența în manifestarea sa devine conștiința care începe să devină, treptat conștientă de ea însăși. La început, copilul devine conștient de el ca fiind o descriere a corpului, un cuvânt prin care se diferențiază de celelalte corpuri. Astfel copilul, conștiența în manifestare (conștiința) descoperă lumea formelor și a numelor. E tot ce știe despre el și asta este tot ce vede și crede că este. Nu are nici un control asupra cunoștințelor pe care le va dobândi, nu are nici un control asupra experiențelor pe care le va trăi și nici asupra modului în care va fi educat a se raporta la ele, nu are control. El va dezvolta o personalitate complet independentă de o voință personală, pentru că senzația de independență și identitate separată de existență constituie un aspect propriu dimensiunii personalității. Toate elementele constitutive ale propriei existențe se întâmplă complet aleator și într- o deplină concordanță și sincronicitate cu sensul existenței, cu ceea ce este viața însăși. Fie la nivel universal, fie la nivel individual, viața nu este altceva decât o continuă, neîncetată, neîncepută, nesfârșită, aflare de sine.

La un moment dat, existența, săturată fiind de experiențele propriei existențe în lumea formelor și a numelor pe care acestea le poartă, începe să se desprindă de credința că este o formă și un nume, un corp și un cuvânt care descrie și diferențiază acest corp, creând iluzia de separare. Este un proces. Ființa se extrage din dimensiunea formelor, realizând dimensiunea spațială, veșnic neîncepută. Între timp existența la nivel de formă se desfășoară în continuare, focul tot arde, corpul tot simte plăcere sau durere, nevoile fiziologice sunt acolo, prezente, dar însemnătatea lor devine tot mai măruntă. Ființa este în continuare vizitată de gând, de emoție, de stare, dar acestea sunt știute ca fiind simple apariții pe scena vieții. Ele apar, se petrec în spațiul ființei, apoi dispar în același etern neînceput din care, pentru un timp, s-au înălțat.

Apoi, când propriul corp este și el perceput ca fiind un simplu organ de simțire, toate acestea “cad” într-o uitare, ce niciodată nu îți poate tulbura existența. Azi, viața se petrece. Așa a fost și ieri, un azi în care viața s-a petrecut și pe care l-am uitat. Mâine, dacă va veni (cine știe și cine ar vrea să știe?) este tot un azi, ce, tot la fel…, se va petrece. Ieri, azi și mâine, simple momente care se petrec și se prezintă complet spontan și total independente de o iluzie a unui erou care să le salveze conținutul.

Deci , Moș Crăciun, fii bun și lasă tuturor și chiar și pietrelor, un cod cadou, un cod prin care fiecare să îndepărteze iluzia din propria existență.

Sau nu.

1 comentariu
    Permalink

    Aoleu! S-ar putea că tot ce ai scris aici să fie verosimil. M-am interesat.

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorel Radu

Progresare humanum est.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine