Cluj is the new black. Se pare că tot ce se poartă e acolo. Lucrezi in IT și nu ai birou la Cluj, înseamnă că ești slab, n-ai fost la un festival de muzică electronică la Cluj, înseamnă că ești bătrân, n-ai fost la Jazz in The Park, înseamnă că ești incult, Boc e mai primar ca Firea, Sala Polivalentă e mai sală decât aia din București, CFR Cluj e pe locul 1 în campionat, imobiliarele sunt mai scumpe ca oriunde în România, iar cuvântul „fain” e noul „mișto”.  Lăsând toate astea la o parte, nu pot să nu remarc că în ultimii ani Clujul a devenit și un hot spot al industriei HoReCa (urăsc abrevierea asta, nu știu ce mi-a venit să o scriu). S-au deschis cârciumi multe cu mâncare bună, design interesant, la început s-au importat designeri cu avionul din București, iar mai apoi s-au prins și ăia locali cam cum se face. Ca bucureștean care se duce de 6-7 ori pe an la Cluj am o reală dilemă în care dintre locantele urbei, ce până acum vreo 15 ani avea băncile vopsite în tricolor, să intru mai întâi. De la Baracca până la Bohema, Via, Zama sau Cabinet de Vin & Cocotte, toate sunt bune, frumoase și primitoare. În plus, bar și barmani ca la Toulouse mai rar în lume. Nu glumesc, Toulouse este un loc în care, dacă te așezi pe bar și te lași pe mâna barmanilor, intri într-o călătorie gen Interstellar de nu mai știi dacă vii sau pleci, dacă ești sau ai fost și în orice caz cărțile se vor plimba singure prin bibliotecă. Piesa de rezistență am descoperit-o însă săptămâna ce tocmai a avut bunăvoința să treacă. Iar această piesă de rezistență a venit când și de unde mă așteptam mai puțin. Ca în replica din Ratatouille  – Not everyone can become a great artist, but a great artist can come from anywhere.

În cazul de față cârciuma cu pricina a răsărit în calea destinului meu în incinta stadionului de fotbal. Ăla frumos, nou și european, Cluj Arena, ăla pe care bagă Armin și alți frecători de butoane în fiecare an la Untold. Undeva, pe o latură a acestei Arene, aș zice că pe latura cea mai ferită trecătorilor, se află stabilimentul numit Fragment, ce se recomandă de profesie cutting-edge cusine. Am ajuns la prânz, târât fiind de un prieten din Cluj al cărui ficat este studiat la MIT pentru anduranța materialului din care este făcut. Nu era nimeni, dar era cam devreme și, mă rog, Cluj și prânz și stadion… Designul simplu, fără complicații de stil și fără pretenții de apărut în Igloo. Nimic nu prevestea ce avea să ne lovească. Și ne-a lovit, direct în substratul ego-ului și în ambițul de a crede că le-ai văzut pe toate. Meniul era scris pe o pagină de calc – 8 antreuri, 5 feluri principale și 4 deserturi. Până să ne hotărâm ce vrem să comandăm, ne-au venit din partea casei niște icre de șalău deep fried infipte în mici crenguțe de cireș și pudrate cu pudră de pătrunjel (cred) pe deasupra. A fost de ajuns să le gustăm și să comandăm tot ce era în meniu. A venit și pâinea, ca un sol umil al armatei de gusturi ce urma să ne atace în următoarea oră. Chelnerul a recitat cu intonație  povestea pâinii – pâine făcută de noi cu maia cultivată și făină făcută la o moară cu pietre de lângă București. Circumspect, l-am întrebat de unde de lângă București, dar nu l-am prins, a știut să-mi spună. Și tot așa toată masa, la fiecare preparat ne-a fost indicat foarte exact locul de baștină al ingredientelor. Pe semne că a fost olimpic la geografie când era mic. Când am ajuns la Păstrăv de la păstrăvăria Bologa marinat cu sfeclă după ce am trecut prin niște vinete cu ciuperci acrite cu coajă de pepene murat și printr-un bulz  cu brânză de burduf din Apuseni făcut cu zer afumat în casă și ulei de leuștean, n-am mai rezistat și l-am somat pe chelner să-l scoată din bucătărie pe bucătar și să-l aducă în fața noastră. Și l-a adus. Pe Andrei din Bacău, de vreo douăzeci și ceva de primăveri. L-am întrebat uimit unde a învățat să gătească așa și mi-a răspuns că este mai mult autodidact dar că și așa,  a reușit să obțină în toamnă pentru două luni un loc în bucătărie la Noma. L-am privit și am văzut în el povestea oricărui om cu talent autentic născut în România, de la Brâncuși la nu știu ce IT-st genial, povestea aia tristă care nu se mai termină niciodată, aia în care noi ca neam ne dăm mari cu cei care s-au remarcat în străinătate. Andrei din Bacău are talent cât pentru 4 Noma plus un Tickets Barcelona, doar că Andrei din Bacău n-are ce face cu ele pe la noi iar visul lui e să devină bucătar la Attica in Melbourne, Australia . Îi place filosofia acelei cârciumi. Nimeni nu stă să-i explice că aici ar putea să-și creeze propria filosofie. Cum să-i explici asta când vineri la prânz eram singurii clienți din locul în care micul moldovean reinventa, fără să știe, principiile gastronomiei naționale.

Am continuat să mâncăm sărbătorind fiecare bucată – mangalița cu mămăligă rulată în frunză de viță și smântână acră afumată (de departe cea mai autentică și inspirată reinterpretare a mămăligii pe care am văzut-o), iepure cu dovleac copt, ulei de rapiță și sos de smântână Torockoi, rață tânără cu carpaccio de sfeclă murată și zmeură.

Am terminat epic cu patru deserturi pentru o viață splendidă și lipsită de griji ca în reclamele coreene. Budincă de lapte cu gust de tocmagi. Capac, time out, 911.

A fost o masă de pomenit la nepoți pentru că în fiecare părticică de mâncare se putea simți furia creativității unui spirit culinar neprihănit încă.

Așadar, dacă tot nu aveți ce face mai bun, vă îndemn să luați unul dintre cele șase avioane care zboară zilnic la Cluj pentru a lua masa la Fragment. Cât mai e Andrei din Bacău prin țară. Va fi ca și cum ați fi discutat cu Cioran despre religie și filosofie cu câteva luni înainte să plece, definitiv, la Paris.