Îmi aduc aminte încă foarte clar momentul în care m-am uitat la filmul „The Doors”, cel cu Val Kilmer, fără să știu prea bine despre ce e vorba, împreună cu bunică-mea, la televizor. Nu a comentat nici unul dintre noi absolut nimic, nici nu am schimbat postul, nici nu l-am oprit, l-am urmărit pur și simplu până la final. A fost cel puțin ciudat, dar mi-a deschis încă de pe-atunci apetitul pentru băieții ăștia. Cred că aveam vreo 10 ani.
Albumul The Doors este albumul lor de debut. A apărut în 1967 și conține 11 melodii. Doar două single-uri au fost lansate de pe el, dar, evident, cam toate piesele au ajuns între timp să fie mai mult decât cunoscute, să definească un stil muzical care pe atunci încă era în formare. Rock-ul psihedelic, ceva deosebit. The End, ultima melodie de pe album mi se pare definitorie în sensul ăsta. Trebuie să recunosc, mă simt cumva ciudat să scriu despre The Doors fiindcă am impresia că numai înșir niște truisme. Cine nu îi cunoaște, până la urmă?! Albumul Duminical din această săptămână e mai mult pentru a ne reîmprospăta memoria.
Aide bre! Nu-i truism, chiar eram curios ce părere ai fi avut!
Uite, eu de exemplu, consider că au un sound original, nu știu pe nimeni să se apropie măcar de stilul lor. Un fel de folk, dar cu substanță bună la orchestrație, muzicalitate genială, ceea ce cam lipsește folkului. Un singur lucru nu ma împacă, versurile albe, par uneori cuvinte aiurea aruncate. Chiar dacă pe unele mi le aduc aminte uneori, nu au o poveste, nu duc nicăieri, fără scop.