Sau cât de sus am putea urca și mai ales de ce?
E clar că sensul vieții e căutarea sensului vieții. Fiecare încearcă să-și escaladeze munții interiori, sau dealurile sau dimpotrivă, să coboare ca speologii, în adâncurile ființei. Întunericul uneori e mai atractiv ca lumina, depinde la ce ai fost expus mai mult.
Cât privește escaladarea personală, e clar că nu există un punct terminus în sensul unei satisfacții absolute, să zici că ți-ai atins limitele. Tot timpul mai e un milimetru, un pic, un ultim efort, cunoscut ca efort supraomenesc… dar tot de oameni e făcut.
Sau antiteza: efortul sub-omenesc. Să împingi lenea la rang de virtute, ca în Oblomov (citiți cartea sau vedeți filmul, neapărat) – e acolo o filosofie funki. Și cine știe, poate vom ajunge de la societatea consumistă și supravegheată, la societatea non-invazivă, societatea neclintirii. A nu interveni, deloc și nicăieri, va deveni o provocare, dar asta după ce vom epuiza intervenționismul, expansiunea, asimilarea, consumismul etc. Oricum, e mult până atunci, cine știe, zeci de mii de ani probabil. Încă suntem la grădiniță, ne dăm în cap, ne ciordim jucăriile, ne păcălim, ne prefacem că nu ne prefacem, ne hăhăim când e de plâns și invers.
Dar să mă întorc la escaladări de seamă. Fază e că odată ajuns sus, pe culmea aia pentru care ai muncit pe rupte, nu e ok să stai prea mult pe gânduri. Te bucuri repejor, eventual te bați cu pumnul în piept, iar apoi, ori cobori, cât nu s-a făcut noapte și frig, ori escaladează mai departe, dacă mai e ceva de escaladat. Vorba aia: să ajungi pe vârful Everestului e doar începutul unui chinuitor și complicat drum înapoi. Cică vreo 80 la sută din decesele de pe Everest se produc la întoarcere. Desigur, dacă de pe vârful Everestului ar mai fi o scară în sus, în continuare, spre vidul cosmic, evident că s-ar găsi un alt Messner, care ar urca mai departe, spre imposibilitatea plămânilor și a creierului. Încă o treaptă spre migrenă, hipotermie și slavă infinită:)
Dacă evoluția înseamnă adaptare, hai să ne imaginăm că facem copii pe vârful Everestului, amenajăm acolo o maternitate cu de toate. Copiii noștri ar avea mari probleme, desigur, dar dacă ar rezista, ar crește și ar face la rândul lor copii, tot acolo, în vârf de munte, iar apoi nepoți și tot așa, bineînțeles că am ajunge la o generație obișnuită cu oxigenul rarefiat. Iar pentru generația aia, undeva în viitor, marea provocare ar fi să urce fără oxigen și mai sus, la 15-20-25 km. Iar dacă acolo am face un oraș suspendat, ca insula plutitoare din animația lui Miyazaki, peste alte câteva generații, desigur că am ajunge să respirăm cu furtuni magnetice și aurore boreale. Faptul că noi nu ne imaginăm ființe inteligente care respiră doar ioni sau bosoni, e problema noastră. Poate și ceața are conștiință, se va lua un noble, cândva în viitor, când se va demonstra acest lucru.
În rest, care sensul vieții? Suntem de neoprit! Ce calamitate!
