La începutul săptămânii am lansat cea de-a opta temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: O scrisoare către tine, pe care ai vrea să o citești peste 10 ani. Ce ți-ai spune? Ce vrei ca viitorul TU să știe 10 ani de acum încolo?

Concursul s-a încheiat astăzi, 1 iulie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 2 iulie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Voce nouă pe guerrillaradio.ro, Lucian ne-a trimis unul din textele finaliste.

***

Am atâtea lucruri să-ți reproșez…

Dar probabil că nu o voi face. Nu știu dacă meriți, sau dacă eu, acum, merit să-mi înnegresc privirea cu cerneala veninului din mine. Am, totuși, câteva lucruri de spus, nu multe, căci nu mă caracterizează logoreea și nici nu mi-a plăcut să mă descarc nervos prea des. Poate de asta îți și scriu, ca să-ți desfaci cataramele carapacei și să-ți lași trupul să respire. Mi-aduc aminte când mi-am pus carapacea asta, când ți-am lăsat-o moștenire, când am hotărât să nu visez, să nu plonjez în necunoscut și să-mi calculez pașii cu cel mai precis dintre instrumente, frica. Frica de a iubi deschis, frica de a fi sincer cu tine însuți, frica de a părăsi linia orizontului. Frumusețea, să știi, pe care o poți găsi chiar și în adâncurile apei, nu e decât în fața ta, a fost mereu acolo, te-a așteptat, de cele mai multe ori tăcută, dar adesea strigându-te, dând din mâini energic și țopăind. E frumoasă…

Acum două zile ai primit un telefon care ți-a adus o plăcută euforie, pe care n-ai mai gustat-o de mult, tipul ăla de entuziasm care poate face viața atât de plină. Nu te voi ierta niciodată dacă vei hotărî să nu-i dai curs. Ți-ai luat de prea multe ori tot felul de măsuri de precauție, cu bagajul tău genetic de neîncredere. Am spus că n-o să-ți reproșez nimic, dar n-am putut să mă abțin. Poate că acesta e începutul acela pe care mi l-am dorit, ca atunci când un fir de iarbă străpunge victorios crusta pământului și își întinde brațele către soare. Găsește o modalitate prin care să-mi confirmi asta. N-aș vrea să te întorci în timp, dar, poate, când se va fi inventat o metodă de a trimite mesaje în trecut, încercând, bineînțeles, să rezolve toate problemele lumii, trimite-ți și ție două propoziții. Cred că ar face minuni.

Ai încredere, iubește, îngăduie-ți să greșești în continuare, crede-mă, o faci mult prea puțin pentru cât loc pentru fericire e în lume. Adu-ți aminte de bucuria simplă cu care Franklin se întindea pe covor la soare după-amiaza, sau cum își arata burtica, torcând, de fiecare dată când intrai pe ușă chiar dacă nu fuseseși decât până la magazin să iei o pâine. Păstrează toate prieteniile, chiar dacă firave, fă-ți unele noi, și vorbește, la naiba, chiar dacă nu mai bei alcool. Spune ce-ți trece prin cap, deschis, cu optimism, nu strică.

N-aș vrea să aflu în cele din urmă că n-a fost așa cum ți-ai dorit, că regreți nu știu ce… prostii… tu le-ai hotărât pe toate, n-ai cum să dai vina pe mine pentru cine ești acum, suntem unul și același. Aș vrea să te rog ceva: scrie-i și eu-lui nostru de peste 10 ani. Așa cum am făcut-o eu acum 10 ani mie. Acum.

P.S. Nu uita să privești cerul din când în când.