La începutul săptămânii am lansat ultima temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Propune o temă pentru concursul Vocea Ascultătorului. Despre ce ai vrea să scrie toți cei care participă la concurs? Justifică-ți propunerea. Pentru a intra cum se cade în noul sezon, am mărit miza. Alături de premiul deja consacrat, cea mai bună temă propusă va reprezenta prima provocare al celui de-al treilea sezon.

Concursul se încheie dumincă, 15 iulie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 16 iulie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Nu credeam că o să vă scriu săptămâna asta. Mă simţeam lipsită de idei, încă dezamăgită că n-am avut acces la net şi n-am putut trimite articolul scris pentru săptămâna trecută şi destul de ocupată, pentru că sunt foarte implicată într-un proces de ordine şi curăţenie în casă. Cu profunde implicaţii terapeutice, căci cu fiecare dulap ce-l eliberez şi ordonez mă simt eu din ce în ce mai liberă.

Aseară însă, am descoperit într-unul din aceste dulapuri ceva interesant şi m-am simţit inspirată să vă propun o temă.

Era un dulap cu cd-uri. Unele defecte, altele din care mai rămânsese doar carcasa, dar şi suficient de multe importante şi bune, încât să nu le-arunc grămadă la coş. N-aveam însă nicio tragere de inimă să le iau la mână pentru a le sorta. Până ieri, când am făcut asta şi-am fost tare mândră de mine, după ce-am eliberat aproape jumătate din spaţiu.

Mai rămăseseră vreo şapte, pe care nu scria nimic. Copiii se plictisiseră şi era cât pe-aci să le-arunc pe acestea. Până la urmă, ce-ar fi putut ascunde aşa important, dacă nici măcar nu făcusem efortul de a nota pe ele? Au rămas însă în grija soţului şi aseară, în timp ce eu încercam să văd un film, el verifica conţinutul lor.

Deşi concentrată la film, la un moment dat, am auzit o voce familiară, aproape uitată, şi numele meu.

Am oprit filmul şi, cu inima bătând-mi tare, m-am dus lângă soţul meu şi am privit: m-am văzut pe mine, cea de acum mai bine de 16 ani. Cd-ul conţinea un reportaj tv. Despre mine.

Acum mai bine de 16 ani, am scris şi publicat o carte, iar ştirea despre lansarea cărţii a fost transmisă de un post tv local, din provincie.

Parcă ar fi fost într-o altă realitate, aşa departe îmi pare momentul. De fapt, şi-atunci tot cam la fel simţeam. Totul părea ireal, ca şi cum nu mi se întâmpla mie. Ca să înţelegeţi, eu nu-s scriitoare, sau nu mai sunt. Cel puţin oficial.  Din „motive obiective” (J) am început şi-am şi întrerupt  acest drum în liceu.

Dincolo de povestea cu cartea, această neaşteptată, dar binevenită reîntâlnire cu mine mi-a adus o serie de revelaţii. Văzându-mă şi auzindu-mă pe mine, cea de atunci, atât de mică şi copleşită  şi-atât de timidă, încât aproape că nu îndrăzneam să ridic privirea din pământ, în cel mai important moment al vieţii mele de până atunci – momentul meu –  m-am simţit cel puţin ciudat. Dincolo de ea, cea pe care o vedeam acum pe un ecran,  sau prin ea, am simţit că încep să mă văd, în sfârşit,  pe mine.

De prea multe ori mă comport exact ca un copil. Uit că sunt adult, nu-mi dau seama că am crescut.  Mai rău e că, uneori, îmi dau seama de asta prea târziu.

Tot de prea multe ori, mă lovesc de lipsa de încredere în mine şi am senzaţia că n-am evoluat deloc de atunci şi că, la fel ca atunci, doar mă apropii de linia de finish, pentru a mă opri singură, înainte să trec de ea.

Cineva mi-a spus, acum vreun an, să privesc în oglindă şi să mă văd. La modul – să mă văd, cu adevărat. Se poate ca până acum să nu fi privit în oglinda potrivită. Sau să fi avut vreun fel de ochelari invizibili, că altfel nu-mi explic cum n-am văzut ce trebuia.

Aseară însă, după ce am văzut fetiţa aceea fragilă şi speriată, ceva s-a schimbat. Am înţeles diferenţa uriaşă dintre mine şi ea şi atunci când m-am privit, din nou, în oglindă , am înţeles că ea a rămas acolo. Aici, acum, sunt eu!

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

Tema propusă de mine e: „Tu ce vezi, când te priveşti în oglindă?”