Numele meu este Eu și sunt o fetiță, născută nu știu unde, crescută din pământ și miros de iarbă crudă. În timp ce alergam câmpurile întrebări îmi străbăteau inima, fără să le știu drept întrebari, fără să știu că atunci ele se nășteau, fără să știu că vor fi cu mine toată viața. Oare oamenii or să înțeleagă vreodată sufletul unui alt om, o să pătrundă vreodată pănă în profunzimile unei alte inimi? Să îi asculți ecoul, să știi ce anume o face să râdă, să știi ce anume îi inundă pieptul, pentru ca apoi să se evapore, numai și numai pentru ca tu să nu mai ai contur. Oare o să reușim să facem atât de multă liniște încât să auzim respirația stelelor în timp ce strălucesc? Oare o să reușim să înțelegem că suntem fără de linii, că suntem fără de limite, că suntem fără de bariere? Oare o să simțim vreodată că suntem una cu aerul, care ne înconjoară, iar atunci când ne întâlnim el știe și se bucură? Pașii mei apăsau pământul, agățându-mi mâinile de piersicile coapte și visând către o viață ce a venit peste mine, fără să o cunosc. Am conviețuit cu senzația certă că nu sunt destul și credința fermă că nu sunt Dumnezeu Am alergat printr-un praf făcut din oameni, din săruturi, din temeri, din îndrăgosteli fără speranță, din pulovere mai mari decât brațele mele și căciuli care îmi apăsau peste păr. Iar părul ar fi vrut atât de mult să se întâlnească cu soarele, iar soarele o aștepta mereu pe ulița din vale. O aștepta fremătând, cu buzele umede și cu inima mai să explodeze, o aștepta să vină, cât era ziua de lungă, doar să o zărească pentru câteva momente. O aștepta ca să i se strecoare printre firele de păr și să-i lumineze drumul, o aștepta ca să-i arate cât e de frumoasă, o aștepta să-i spună că ea e lumină. O aștepta ca să o dezbrace de straturi și straturi de colb, ridicat de pe drumuri și de prin oameni, o aștepta ca să îi sufle sclipici peste piele. Iar ea alerga într-un suflet, se întindea pe iarbă, închidea ochii, și rămânea nemișcată cât era soarele sus pe cer. Fără gânduri, fără întrebări, fără să știe ce e viața, de ce e aici, ce înseamnă oamenii, ce fac ei, cum trăiesc, cum vorbesc, cum iubesc, cum urăsc, cum invidiază, cum suferă, cum simt, cum ating, cum uită, cum iartă, cum își doresc, cum mor și cum se nasc iar. Aveau să urmeze toate, urmau să fie înțelese. Toate la timpul lor, toate în ritmul lor, îi șopti soarele la ureche.
Un copil zâmbi larg, doar pentru că asta era el, dar fără să știe nimic. Știa doar despre iubire, dar și ea trebuia înțeleasă, chiar și ea trebuia descoperită, descifrată, trăită. Asta de pe pământ, pentru că cea pe care o avea copilul înlăuntrul lui era dincolo de înțelegere, dincolo de cuvinte, pentru că și cuvintele au fost inventate și trecuse amar de vreme de când nu mai fuseseră în imediata apropiere a inimii. Poartă în ele fărâme din sufletul unui om ce pentru prima oară a văzut ceea ce cuvântul va spune. A spus cal și a fost cal, dar ar fi putut foarte bine, la începuturi, să fie lac. Va trebui copilă să-ți faci cuvintele să fie amestecate cu părți din inima ta, pentru că altfel nu ai să afli niciodată ce e iubirea. Învață despre suflarea pe care o duci în cuvinte, învață despre aerul care se strecoară în litere. Despre toată ființa ta care coboară în cuvinte. Ai tu idee cât de mult putem fi? Ai tu idee că în fiecare literă pe care o pronunți o parte din tine se multiplică, se transformă, și de bună voie se duce să locuiască înăuntrul ei?
Așa vorbea soarele cu fetița și știa bine că îi va fi mereu alături, iar ceea ce va sădi în inima ei o va ajuta, îi va da răspunsurile de care va avea nevoie atunci când îi va fi mai greu. Pentru că vor veni și timpurile alea. Vor veni. Iar atunci ea va fi uitat. Va fi uitat că e iubită, va fi uitat de unde a venit, va fi uitat cine e. Va căuta, fără să știe ce.
Până când, într-o bună zi, sămânța a încolțit și tu îți vei reaminti. Va fi o amintire lentă, dar, încet, încet, vei avea certitudinea că ești ceea ce curge în interiorul venelor tale, că ești ceea ce vezi atunci când închizi ochii, că ești ritmul în care îți bate inima, că ești felul în care aerul îți intră în plămâni, că ești ceea ce hrănește fluxul gândurilor tale și emoția care strălucește printre ele, dar mai presus de toate, ești ceea ce face ca toate astea să existe și nimic din toate astea. Ești ceea ce privește tot, ești căldura soarelui care trezește la viață carnea, dar nu ești nici căldura, nici carnea. Ești trezirea, tresări fetița, ești inima ta suspendată între mușchi și oase, cea pe care ai cautat-o o viață, dar nu ești nici inima, nici trezirea.
De sus, soarele o sărută zâmbind pe păr, pașii ei urmau cărarea ce ducea spre casă.
