Adâncindu-și tălpile în asfalt, gândurile o urmau. Săreau precum picăturile, dintr-o baltă în alta, se amestecau, fugeau când sus, când jos, unele preferau să cânte zgomotos, altele se scufundau adânc și dispăreau. Nu le putea urmări pe toate, dar dacă prindea firul lăsat în urmă de un gând, îl urma acolo unde el își dorea să o însoțească. Le era datoare și asta pentru că multă vreme le ignorase. Fără voia ei, adevărat, însă, atunci când își ridicau fruntea să spună ceva le trimitea imediat în întuneric. Poate de frică, poate de dor. Pentru că în spatele fricii se ascunde mereu un dor nebun de iubire. Asta nu o învățaseră gândurile, ci stomacul, într-o zi în care dăduse voie câtorva gânduri să iasă la suprafață și uite așa se făcuse puțină lumină înăuntru. La început fuseseră ghemotoace de emoții cu care nu se putea înțelege. Le trăia și atât. Le trăia ca fiind ceea ce este ea. Nu întrebaseră, veniseră. Nu știu de unde, nu știu când și nu știu cât timp le-a luat să ajungă acolo.  Nu le știu culorile sau poveștile, nu le știu dorințele sau întrebările, știu că într-un fel sau altul conviețuiau. Atunci când le lași nesupravegheate, însă, fără să le întrebi nimic, fără să ai habar de ele, te vor anunța că există și o vor face nepoliticos. Se vor insinua și îți vor lua locul la masă, vor vorbi în locul tău, vor simți în locul tău, ba chiar vor iubi în locul tău, iar tu vei privi neputincios. Înainte de toate astea, fetița locuia într-o căsuță în formă de cub cu masa în formă de cub, perdelele în formă de cub, patul la fel. Inima ei era un cerc. Un cerc perfect. Doar că atunci când ieșea din camera ei să se joace se lovea de colțurile mesei, ale perdelei, ale covorului, pentru că și el tot cub era. Se rostogolea prin casă și căuta pe cineva care să se asemene cu ea. Se oprea în fața mesei, dar nu reușea nicicum să înțeleagă despre ce îi striga, perdelele se răsteau și ele la ea pentru că se ciocnea de colțurile lor, iar covorul o rostogolea cât colo. Atât de mult și-ar fi dorit fetița să fie ca ei, să o bage în seamă, să se joace cu ei.  Încerca, își dorea, apoi, încet, cu capul plecat, se ducea înapoi în camera ei. Acolo, așezat cuminte pe un raft, stătea tăcut un prieten. Îl părăsea des, pentru că dădea fuga să fie iubită de cuburi.  Despre el știu că era un cerc magic, odată învârtit, începea să spună povești. Atât îi trebuia cercului, să simtă amețeala învârtelii și lăsa poveștile să curgă în voie. Fetița îl asculta ore și ore, iar el îi vorbea despre zâne și castele, despre palate și prinți, despre prințese și tărâmuri fermecate. Ea și le imagina pe toate că există în lumea din afara cubului. Își petrecea zilele cu el, îi vorbea despre ce visa, despre cum își imagina lumea, despre cum venise ea aici și de unde venise. Îl învârtea mereu și mereu, ascultând aceeași poveste. Pentru ea, era singurul cerc într-o mare de cuburi. A crescut fetița și a lăsat cercul undeva pe un raft. A deschis ușa casei și a ieșit afară, iar acolo a găsit piramide, alte cuburi, colțuri ce alergau grăbite în stânga și în dreapta, fără să fie atente pe unde calcă. De aici încolo au început să se facă simțite gândurile, iar la fiecare pas așezat în această lume i se năpusteau asupra inimii ca într-o luptă lipsită de sens. Într-una din zile, când multe colțuri se înghesuiau grăbite, a simțit aproape de piele căldura unui cerc. Zbura pe lângă ea o gărgăriță. Inima fetiței a început să bată atât de tare încât gândurile ce o acopereau săriră cât colo. După ce s-a învârtit de câteva ori, gărgărița s-a așezat pe obrazul rotund al fetiței, împachetându-și grațios aripile. Își încrucișă ochii și o privi fascinată. Îi văzu bulinele, îi văzu roșul perfect și negrul, piciorușele și aripile, așezate cuminți în formă de cerc. Un alt cerc, de data asta cu buline. Gândurile se scuturară și dădură să se întoarcă. Erau ascunse printre ele și frici, și amintiri, suferințe și tristeți ce încet, încet învățaseră să fie gânduri. Se născuseră dintr-un țipăt al unui cub și ricoșaseră direct într-o inima în formă de cerc. Dacă vă întrebați ce e cu ele, ei bine să știți că nu sunt decât gânduri, iar gândurile nu mai sunt realitate, sunt doar iluzia unui timp ce nu a fost înțeles. Au fost un moment suspendat le-am făcut să fie eternitate. Au fost o secundă și le-am făcut să fie viața. Realitatea a fost mereu inima și aripile gărgăriței. Realitate au fost și poveștile spuse de cercul ce iubea să se învârtă. O să mă întrebați voi, pe cine s-a așezat gărgărița dacă nu pe o fetiță făcută din gânduri?

Am să vă răspund eu în locul ei, pentru că e ceea ce a rămas după ce s-au scuturat gândurile. S-a așezat deasupra unui cerc, care poate să viseze orice, pentru că dincolo de tot, dincolo de cuburi, și de cercuri, dincolo de forme și de colțuri suntem fără de contur. Suntem fără de ieri și fără de mâine, suntem fără de tot ceea ce credem că are formă, suntem forme ce pot lua orice formă, suntem cuburi rotunde și cercuri în formă de triunghi, populate de gânduri ce se desprind, atunci când hotărâm, precum stolurile de păsări.  Suntem panglici ce prind formă pentru că le îndeamnă vântul, adunând în interior o bucățică de univers.