Eram clasa a 10-a și de obicei mă aduceau ai mei acasă cu mașina pentru că aveam cursuri după-amiaza și serviciul lor era fix lângă liceul meu. Țin foarte bine minte ziua de început de toamnă în care m-am întors de la liceu cu tramvaiul de data asta și i-am așteptat să o aducă acasă. Un apus încă de vară și dacă există dragoste la prima vedere, cu ea sigur așa a fost. În familie, eu am insistat mult să o luăm, în “detrimentul” unor variante poate mai practice, mai cuminți, pentru că îmi plac la nebunie mașinile, îmi plăceau și atunci și Subaru mi se părea o înaltă formă a artei auto (una la care puteam visa, cel puțin). Mai știu despre ea că a venit cu un vapor din Japonia și stătea în port la Constanța când ne-am hotărât să o cumpărăm.
Au urmat mii de piese auzite pentru prima dată în această mașină. Mii de “dat mai tare”, sute de CD-uri arse pentru ea, accelerări și frâne bruște, desenat pe geamuri, drumuri frumoase de țară și autostrăzi plicticoase, praf și fire de nisip, munți de zăpadă topiți sub cauciucuri și o iubire care a început cam în același timp cu venirea Subaru-ului în viața mea. Mai ții minte când a făcut tata mișto de noi că am aburit geamurile ca-n Ttitanic, când am așteptat în seara aia în mașină? M-am îndrăgostit de ea și când a cântat “Don’t Look Back In Anger” la radio și am fredonat-o amândoi. Și Nutini-ul ăla de început, “Jenny Don’t Be Hasty”, pe care i-l cântam eu. Și mai târziu când tot la radio cânta “I’m like a bird” și a fredonat-o doar ea și sunt destul de sigur ca mi-a cântat-o mie.
În mașina asta cred că m-am îndrăgostit cu adevărat și de Radio Guerrilla. 12 ani mai târziu, a venit vremea să ne despărțim și deja îi simt lipsa. Rămân însă cu un soundtrack frumos.
