Nu am fost prieten cu Gheorghe. Rar mai mâncam în oraș sau la el, mai ieșeam cu colegii, mai făcea câte o petrecere, dar nu ne sunam dacă aveam vreo nevoie. Mă găsea enervant și slab, cum probabil și eram la 22 de ani. Când toată lumea îmi lăuda un editorial, el îmi spunea că e „de puști cordit“. Chiar și după anii în care am lucrat împreună, discuțiile noastre erau după același tipar. Se bucura când mă vedea țipând, cu un amestec de veselie și sarcasm: „Dobroscoooooni!“. Râdeam, discutam, apărea un dezacord între noi, se enerva, îmi arunca un epitet, care de la oricine altcineva m-ar fi jignit, și pleca.
Apoi anii au trecut, uite că se fac aproape douăzeci, și ne-am văzut tot mai rar. Nu așteptam niciunul nimic de la celălalt. Când mai vorbeam la telefon, odată la câțiva ani, ziceam că poate ne vedem la o masă, dar masa rămânea mereu undeva în aer.
Și tocmai de-asta mi-a fost atât de greu să înțeleg de ce m-a lovit atât de adânc moartea lui. În lunea aia am ajuns acasă, am dat drumul la televizor, am aflat că s-a stins și am început să plâng aproape instantaneu, adânc, cu spasme. Să ne-nțelegem, eu sunt un tip mai thinking, așa, trec totul mai întâi prin cap. Nu și de data asta. Dimineață aproape nu am putut face matinalul. Zile apoi, am fost trist, mă mai vizita câte un plâns, nu puteam să mă adun. Încă mai lăcrimez.
Da, ne-am văzut zilnic, dar acum mulți ani. Da, am băut de câteva ori împreună, dar nu ne-am deschis niciodată mai mult decât era cazul între colegi. Atunci de unde „plânsul ăsta de coafeză“, cum spunea o cunoștință comună.
Pentru că Andrei mi-a dat ceva ce în lumea asta nu prea se mai dă. Mi-a dat o meserie. M-a făcut ucenic, m-a trecut ani de zile prin cazne, mi-a predat și eu am învățat. Mi-a cerut, ca la mânăstire, ascultare. Mi-a cerut să îl văd ca pe un maestru, să cred în ce mă învață, să dau greutate cuvintelor lui, să nu fiu un ageamiu. M-a lăsat să îl contrazic în orice altceva în afară de meșteșugul de-a vorbi la radio. Mi-a înșurubat termeni ca dinamică, discurs, cursivitate. Mi-a fost model și l-am sorbit. M-a invitat să joc un rol în povestea asta frumoasă a mentorului și discipolului. A urlat la mine fără să îi fie teamă că mă jignește. M-am lăsat certat fără să mă supăr vreodată pe el. A avut încredere în mine, s-a certat cu alții pentru mine, am simțit că, indiferent ce vede în mine ca om, aude în mine un om de radio. M-a umilit că nu citesc destul, m-a făcut prost, plângăcios, fraier și mi-a luat apărarea dacă altcineva mă jignea.
În mine și în alții, Andrei a lăsat urme, ne-a dat cheile unei arte. De-a gândi și de-a povesti ce gândim. Și asta din straturi atât de adânci, că, atunci când povestim despre noi, povestim despre toată lumea. Ascultătorii se aud prin noi.
Era atât de sigur de toate astea, era atât de sigur că, pescuind din noi, suntem deosebiți, încât nu pot să cred că nu era nemuritor. Și că nici eu nu sunt. Moartea lui m-a făcut să îmi reevaluez din nou narcisismul. Pentru ce să rupem carne vie din noi în fiecare zi, pentru ce să ne lăsăm înjurați, umiliți, pentru ce să lăsăm mii și mii de oameni să-și proiecteze ura pe noi? Pentru ce să fim mereu împotriva curentului? Pentru ce să ne batem zilnic cu tot ce e stătut, steril sau înghețat? Pentru ce să credem că suntem mai buni decât noi înșine și apoi să ne chinuim să ne ridicăm la propriile așteptări?
Poate pentru că, izbucnind din propriile frici, le arătăm și altora că se poate. Poate pentru că, povestind despre cum suntem, îi asigurăm și pe ceilalți că sunt. Poate pentru că, strigându-ne adevărul nostru, facem poftă Adevărului să se arate. Poate pentru că ne-am jigni creația dacă nu ne-am folosi mințile astea sfredelitoare. Poate pentru că, la fel ca-n basme, dacă nu s-ar povesti, nu ar fi. Ne auzim mâine dimineață, unii pe alții. Show will go on!
Superb, Mihai. Multumesc.
Îţi doresc sa emiteți in aer in aşa hal de bine încat să simţiţi că îi place si lui !
Frumos explicat. Multumim!
Și așa a făcut și cu noi restul, ascultătorii lui… Așa că să ducem mai departe ce am învățat și cum zicea : Națiune, trăiește până mori!
Cinic, dar adevaeat.
Mai suntem și noi, alții care nu l-am cunoscut personal, dar care am fost marcați de plecarea lui. Sunt unii oameni care prin plecarea lor simți că te-au abandonat. Cu toate astea, îi mulțumim că ne-a marcat existența și te asigurăm Dobro că toate eforturile au sens dacă atunci cand se trage linia a rămas ceva din tine în alții. Apoi o sa plece și ei și gata, se termină aici pe Pământ și poate începe în altă parte.
DA…
M-ai făcut și pe mine sa plâng cu acest articol. Plâng de câte ori aud sau citesc ceva despre Andrei Gheorghe.
Daca citea articolul tau , nu zicea despre el ca l-a scris un” pusti cordit”.
Sa ne traiesti Mihai! Pentru ca asa o sa ramana Andrei cu noi cat mai mult.
Salutare natiune!
Suntem mici, vulnerabili… Dacă se întâmpla ceva cu Craioveanu (doamne ferește), ce simțeai? Au rămas lucruri nespuse? Mai bine rezolvați în viata asta ce aveți de rezolvat! No regrets!
Ai dreptate. E greu să regreți că n-ai făcut lucrurile la timp. E mai ușor să rezolvi când doar unul mai e pe pamânt. Și scrierea ajută la depășirea momentelor de regret. Din nefericire, pentru ăl plecat, treaba e inchisă.
Îmi pare rău că nu am avut cum să vă ascult în dimineața aia.
Foarte frumos Dobro…
sunt oameni care ar trebui sa trăiască veșnic. el era.
atât de rău, atât de bun ….
Nu ma asteptam sa fii atat de recunoscator celui care te-a facut om… de radio! De obicei, esti egoist, egocentrist si trufas. Este o surpriza placuta sa citesc acest articol scris de tine, am ascultat si emisiunea din dimineata urmatoare mortii lui Andrei si am crezut ca nu aud bine, ca nu esti tu! Se pare ca nu esti hopeless, ai si tu un Dumnezeu. Pune mana si suna-l pe Craioveanu, impaca-te cu el, ce esti astazi i se datoreaza si lui Craio in proportie de 20%! Felicitari pentru sinceritate si recunostinta aratata lui Andrei Gheorghe!
După cum vezi Dobro, uneori o luăm razna și noi ascultătorii, având acces la întâmplările dintre voi, parcă avem impresia că facem și noi parte dintre voi, începem să vă dăm sfaturi privind relațiile voastre de prietenie, cum ar fi asta cu “du-te și te împacă cu Craio, să nu îți pară rău mai târziu”. Fraților, hai să ne vedem de prietenii noștri din viața reală, să ne inspire să ne întâlnim noi cu un prieten vechi, să nu pierdem noi niște aprecieri pentru oameni pe care i-am cunoscut în propria noastră viață, din nefericire cei de la radio sunt niște prieteni imaginari, dacă sunt atât de gorgios încât ne-ar plăcea să fie reali, singurul lucru pe care îl putem face ar fi sa ne inspire în a gândi la fel!
Minunat!
Nu stiu de ce, dar imaediat ce am aflat de el, primul meu gand a fost la tine… keep writing, keep shining!
Nu numai pe voi v-a facut oameni…in cazul vostru de radio. O parte din cei care l-am ascultat am devenit oameni, am invatat sa gandim cu propriile “puteri”, “ganduri”, daca imi permiteti exprimarea. Personal asta consider ca s-a intamplat cu propria-mi persoana. Cred cu tarie ca inca voi oamenii de radio (Guerrilla), bineinteles cu critici si fara critici, ati pastrat aceasta nota a “educatiei prin aer”, a depasirii propriei persoane, barierelor si nu numai. Multumesc ca sunteti voi, “deschisi” cu noi restul! Multumesc ca datorita voua nu imi pierd speranta…inca mai sunt oameni cu “capul pe umeri” sau poate doar nebuni care gandesc, simt, traiesc si nu uita sa o arate
aroganta omului destept.Ai scris frumos Dobro. In anumite aspecte,semeni cu Andrei Gheorghe.
Whiplash
Acum când îmi aduc aminte când Liviu Mihaiu avea obiceiul sa spună pe unde se putea ca Dobro este cel mai bun om de radio al momentului, nu îmi mai place.(desi poate că, cine știe, chiar ideea asta să fi venit chiar de la Andrei Gheorghe din discuțiile lor, il văd în stare de o asemenea generozitate)
…de fapt cred ca-l aud putin in vocea ta….asta e
Citește și
Din aceeași categorie
Scrise de...
Producător de muzică. Muzician al producției.
Om bun la toate, dar mai ales la marketing.
Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.
Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.
Cu vocea și chitara la degetul mic.
Master Shifu în ale istoriei.
Spirit critic. Regizor.
LogOutist profesionist.
Scandinavi din România.
Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.
Spirit ludic și gastronom liric.
Muzică. La Control.
Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.
Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.
Iubitor de păsări și alte animale.
noi seara nu mâncăm (și nu bem), doar asociem
Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.
Știrist. Cinefil convins.
Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.
Stăpâna hohotelor de surâs.
Antlover: pe urmele furnicilor.
Războinic de tot RîSSul.
Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.
Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.
Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.
Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.
Muzician de cuvînt.
Profă de Română de România.
De la Guerrilla de Dimineață până seara.
Cogito Ego Sum.
Spirit multifuncțional, atins de Febre39.
Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.
Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)
Liniștitor, fără efecte.
Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.
Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.
Îndrăgostită de toate cele care nu există.
Maestru biciclofonist.
Iubitor de fluturi.
Poetă, librar şi încă ceva.
Progresare humanum est.
Cu știința-n sânge.
Zînă online. Dar și offline.
Vinyl, Rum, Tapas & Wine