Se strecura printre oameni, prin zumzet și zgomot făcut din vorbe aruncate în aer, neștiutor, printre emoții și gânduri neauzite de cei ce le trăiau, iar corpul îi devenise subțire exact ca o foaie de hârtie. Inima bătea cu putere într-o lume în care priviri lipsite de strălucire se perindau pe străzi, undeva unde doar copacii și păsările își mai știau rostul.

Sufletul îți vorbește prin ochi, iar dacă e viu, dacă e treaz și dacă îl ai aproape de tine atunci în ochii celuilalt ai să găsești universul cât e el de mare. Dacă e adormit în epoci de demult și de acum, atunci celulele tale nu-și vor afla divinitatea. Poate nu acum sau poate nu a venit vremea. Copila călca pe străzi pe sub soarele ce dogorea, privea cerul și se întreba iar și iar ce căuta aici. V-ați întrebat vreodată ce e pământul? De ce suntem veniți pe el și care ne e sensul fiecăruia? Uneori e greu să duci călătoria asta pentru că umanul e cel mai greu de învățat. Nu sufletul ci umanul îl avem de învățat. Cum ne așezăm în fața unui alt om, în ce formă ne întâlnim cu el și până unde îl putem înțelege? Ce din noi se desface în contact cu altul, ce din noi îl atrage pe altul și în cel fel profunzimile noastre se contopesc? Erau momente în care totul se sfărâma precum castelele de nisip. Tot ceea ce știa sau tot ceea ce crezuse că știe vreodată se scufunda sub viața ce părea atât de reală. E o minciună, să nu o credeți niciodată. Se strecoară pe sub piele și ne șoptește că ar fi adevărată, dar să nu îi dați crezare. E doar o poveste pe care noi o așternem acum, moment de moment pe hârtia asta ce reprezintă povestea vieții. E doar o cale, o urmăm orbește până ne învățăm lecțiile. Apoi, ușor, ușor ne asumăm rolul de creator, de ființă ce își desenează viața conștient, ce alege și știe, ce cântă cântecul nemuririi prin toate câte le simte și face. Viața se așează la locul ei firesc într-un fel miraculos, toate ne sunt permise la timpul lor, nici mai devreme, nici mai târziu. Aflăm despre iubire atunci când avem dreptul să aflăm, atunci când ne e sufletul pregătit. Până atunci vom rătăci vieți și vieți prin capsula asta de timp ce nu știm nici măcar cât de adevărată e. Știm despre ea că poate fi extraordinar de frumoasă, știm despre ea că ne oferă totul gratuit. Apa și focul și cerul și pământul, deasupra și dedesuptul. Cea mai profundă trăire se naște din recunoașterea în ochii celuilalt a cine suntem cu adevărat. A recunoaște cum îți vibrează sufletul la vederea adevărului, nu există pe lumea asta lucru mai înalt. Fetița pășea în timp ce simțea tot ce vă spun și vă întreb pe voi, cum să încapă ea în lumea asta? Unde să încapă atâta iubire pe care o purta în suflet? Poate doar dacă totul în jurul ei este cu adevărat fără de margine și se leagă prin fire nevăzute la lumi altele lăsând iubirea să pătrundă în particulele ce colorează lumina, poate doar așa. Pentru că altfel, nu există explicație care să poate arăta vreodată că sufletul unui om încape pe un pământ limitat de cuvinte și idei, atunci când tu știi limpede, privind către măreția cerului și a apei, că ești dincolo de tot și în tot și că nimic nu te poate opri din a fi asta. Nu se vede cu ochiul liber ce vă spun, se simte cu tot sufletul. Nu se învață din cărți ce vă povestesc, este magia din care suntem făcuți.

Deschise ochii către cer, acolo unde el se unea cu marea.

Îi privi ca pe doi îndrăgostiți ce își povesteau de secole despre infinitul din ei.

Nu putem auzi ce își spun și nici nu avem dreptul.

E mult prea înaltă iubirea, mult prea înalt sensul.

E dincolo de om și totuși prin om.

Ne-a fost lăsat darul simțirii și atunci poate, zic poate, într-o bună zi o să le pricepem iubirea.