Este cald, este vară, este mijlocul sezonului de concedii și plecăm cu toții fie la mare, fie la munte, fie în Deltă. Partea cea mai puțin cutreierată de naturaliștii amatori rămâne… stepa. Stepa este nu doar o imensă întindere de pământ între munți și mări, ci și o veritabilă Arcă a lui Noe, adăpostind numeroase specii de animale formidabile, pe nedrept marginalizate de cei care vor să vadă animale sălbatice doar la mare altitudine sau pe litoral.

Mă simt, așadar, dator să vă prezint zece specii de care probabil nu prea ați auzit sau cu care probabil încă nu v-ați întâlnit, pentru a vă face o idee asupra bogăției de specii și biodiversității specifice stepei.

Zona de stepă din România se întinde preponderent în exteriorul arcului carpatic, cuprinzând Câmpia Română, Dobrogea și Podișul Moldovei. Stepa are o vegetație formată din ierburi înalte, tufișuri, arbuști precum și zone de pădure mai mult sau mai puțin izolate (silvo-stepă).

Și, înainte de toate, se cuvine o mică mențiune: poate una din cele mai mari greșeli făcute de om în ultima sută de ani a fost încercarea de plantare de copaci în stepă. Aparent, o chestie bună – dăm naturii înapoi ce am făcut ani de zile prin tăierea copacilor și reducerea suprafețelor împădurite. Doar că… stepa are o vegetație care depinde de soare, de lumină, iar împădurirea afectează ireversibil flora spontană, care se usucă în cazul în care copacii prospăt plantați cresc și umbresc covorul vegetal de joasă înălțime (silvicii români aleg arbori care “fură” multă lumină, cum ar fi salcâmul sau glădița, preferați de silvici doar pentru că se prind ușor și ajung repede la dimensiunea de tăiere comparativ cu speciile tipice stepei cum ar fi stejarul, cărpinița sau teiul). Declinul vegetației stepice afectează rozătoarele din zonă (populațiile de grivani, popândăi sau hârciogi), iar asta afectează toate răpitoarele din zonă care depind la rându-le de populațiile de rozătoare (acvila mică, șarpele de stepă, șorecarul mare, dihorul de stepă, dihorul pătat, uliul cu picioare scurte etc).

Revenind la ale noastre, sa trecem în revistă câteva din speciile de animale emblematice pentru stepa de pe teritoriul României, în ordinea preferințelor autorului.

Popândăul (Spermophillus citellus)

Acest mic rozător este emblematic pentru zonele de stepă din România, el fiind masa trofică pentru o sumedenie de specii de pradă care îl vânează sistematic. De talia unui șoarece, acesta este extrem de agil și de simpatic, fiind unul din animalele preferate deopotrivă de cei mici și mari. Specia este prezentă în special în județele din sudul țării.

Ciovlica ruginie (Glareola pratincola)

O pasare mai puțin cunoscută de publicul larg, aceasta este o specie legată în special de zonele de sărături din întinderea stepei, unde preferă să cuibărească. Cuiburile sunt făcute direct pe sol, cum îi șade bine unei specii de stepă. O specie frumoasă și enigmatică, având un zbor tipic, ușor de recunoscut de cei familiarizați cu specia. Specia este prezentă în Dobrogea și Bărăgan.

Șarpele de stepă (Dolicophis caspius)

Numit și șarpe rău, șarpe de sadină, șarpe de lapte sau șarpe de dudău, acest colubrid neveninos este un șarpe de talie mare, activ în special ziua, chiar și pe căldură mare. Vânează insecte în primul an de viață, orientându-se spre șopârle și alte reptile pe măsură ce crește, ajungând să mănânce păsări, ouăle acestora și rozătoare, inclusiv popândăi. Un șarpe agresiv (doar dacă este încolțit, desigur), dar care fuge în mod normal cu viteză uimitoare prin iarba înaltă unde își duce veacul. Ușor de găsit în toate județele din sudul României.

Dropia (Otis tarda)

O specie-tablou a stepelor din Europa și Asia, o prezență tipică Bărăganului și Dobrogei de altădată, azi în declin puternic în întreaga Europă. Deși extincția sa din Bărăgan și Dobrogea s-a produs încă din anii ’80, specia este încă prezentă în România, cu populații extrem de reduse în Câmpia de Vest, pe granița cu Serbia, respectiv Ungaria. Dropia este cea mai mare (grea) pasăre zburătoare din Europa, masculii ajungând la 18-20 de kilograme! O pasăre splendidă, mai ales în perioada de reproducere când realizeaza un dans nupțial inegalabil.

Șopârla de nisip (Eremias arguta)  

O specie de origine asiatică, un relict faunistic extrem de interesant, șopârla de nisip este o specie adaptată zonelor nisipoase cu vegetație rară. Extrem de rapidă (denumirea sa în limba engleză fiind pe bună dreptate aleasă – steppe runner), această șopârlă este capabilă să se ascundă în nisip, săpând galerii de peste un metru adâncime. Poate fi întâlnită în estul extrem al țării (județele Constanța, Tulcea și Galați).

Ciocârlia de Bărăgan

Deși numele este ca atare, această ciocârlie este prezentă și în Dobrogea, respectiv la vest de Bărăgan. Inconfundabilă datorită desenului negru de pe piept, această ciocârlie este oaspete de vară în țara noastră, ea migrând spre sud în sezonul rece, fiind mai iubitoare de căldură decât alte specii de ciocârlii cu care împarte teritoriile de cuibărit. Ciocul gros reflectă abilitatea speciei de a consuma semințele gramineelor și ale altor plante tipice stepei.

Șopârla de iarbă (Podarcis tauricus)

Această specie este mai puțin legată de zonele stâncoase, fiind bine adaptată stepei. Preferă pajiștile seculare și lizierele însorite, dar nu refuză zonele cu pietre, stânci sau ziduri vechi. O șopârlă cu un desen frumos, tipic, prezentă în toate județele din sudul țării, inclusiv Dobrogea.

Presura cu cap negru (Emberiza melanocephala)

O presură de culoare predominant galbenă, cu contrast plăcut între culoarea corpului și negrul lucios de pe cap. O specie ușor de întâlnit în Dobrogea și Bărăgan în perioada de cuibărit (aprilie – octombrie), dar prezentă și la vest de Bărăgan, excepțional mai la nord. Cântecul său este melodios, ușor de recunoscut, mai ales că preferă să cânte de pe fire de curent, stâlpi de telegraf sau arbuști.

Pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus)

O specie cu aspect ciudat, cu ochi mari, galbeni, folosiți pentru a deruta eventualii atacatori prin asemănarea cu capul unor specii de pradă. Este o pasăre timidă, greu de văzut în desiș, unde se camuflează foarte ușor datorită penajului. Cuibărește în stâncării sau în zone cu iarbă înaltă, lăsând ouăle direct pe sol (sau pe pietre). Noaptea are un fluierat tipic, care se aude de la mare distanță. Când este descoperită, aleargă rapid pe sol, zburând doar dacă este nevoită. O reală plăcere să o dibuiești în teren.

Prepelița (Coturnix coturnix)

Deși noaptea este vocală și poate fi auzită mai toată vara, prepelița este, aidoma speciei anterioare, o prezență sfioasă în stepă. Maestră a camuflajului, păreferă iarba înaltă unde se poate ascunde cu ușurință de prădători. În prezent este în declin datorită vânătorii necontrolate, agriculturii de tip monocultură și fragmentării/antropizării habitatelor propice.

Sigur, suntem departe de a fi epuizat speciile emblematice din România care cutreieră stepa. Mă opresc aici cu această enumerare, cu promisiunea de a reveni cu un material în continuarea acestui articol, pentru că stepa țării noastre este departe de a fi epuizat frumusețile cu care vă poate cuceri. Până decideți să faceți o tură de recunoaștere prin sudul țării după alte specii tipice acestei forme de relief, vă doresc, ca de fiecare dată, spor la noi semnalări de faună!