Noroc cu soundtrack-ul.
Sunt atâtea lucruri în neregulă cu Suspiria lui Guadagnino – mda, cel care a făcut Call Me By Your Name – încât cred că singura variantă de a atenua această nefericită experiență e să revăd originalul lui Dario Argento din 1977, din care Gadagnino zice că doar s-a inspirat.
De la excesul discursiv care anulează orice șansă de suspans până la calofilia în exces a regizorului de imagine care stinge orice urmă de horror (sau de body horror, așa cum se vrea filmul uneori), de la jocul neconvingător al Dakotei Johnson pe care o tot aștepți să transmită și altceva decât că are două rânduri de cearcăne până la jocul inutil de bun, în acest caz, al Tildei Swinton care face trei roluri, de la subtemele legate de Holocaust care n-aveau ce căuta aici și sunt dezvoltate regizoral cu măiestria unui student restanțier la scenaristică până la tensiunea cinematografică amuzantă fără intenție, aproape totul e greșit pus în acest film.
Mai puțin soundtrack-ul, care e compus de Thom Yorke de la Radiohead. Guadagnino s-a rugat câteva luni de el ca să-i compună muzica pentru Suspiria. Probabil simțea că atât va rămâne peste ani din acest film:
