Între cele două Războaie Mondiale România a cunoscut o perioadă de relativ calm economic și social, o așa-zisă „Epocă de Aur” – în fapt o stare de normalitate. Este momentul în care țara noastră intră în familia marilor state europene, de unde va fi smulsă în mod brutal odată cu cel de-al doilea Război Mondial și dezastrele care au urmat, mai cu seamă instalarea pentru o bună bucată de timp în spatele Cortinei de Fier. Iar intrarea în această mare familie se va face și din punct de vedere cultural, nu numai economic și social. Este epoca în care nu numai Capitala, ci și cele mai multe dintre marile orașe își stabilesc o viață teatrală bine închegată, majoritatea cu trupe permanente și chiar săli de teatru moderne, ce vor fi construite fie din bani publici, fie prin efortul unor mari iubitori de artă și de cultură mai mult sau mai puțin „locali”.
Interbelicul este perioada în care inclusiv învățământul teatral își dezvoltă structuri bine stabilite, precum Conservatoarele Regale de la București și de la Iași, dar această perioadă vede și ucenicia multor oameni de teatru peste hotare, pentru ca mai apoi ei să se întoarcă în țară și să aducă un suflu nou scenei românești. Deschiderea fără precedent față de Occident face ca ideile să circule cu mult mai ușor, românii aliniindu-se curentelor vestice sau venind uneori chiar cu inovații care vor spori efervescența culturală europeană specifică anilor ’30-’40.
Pe lângă toate astea, consolidarea relațiilor româno-franceze au înlesnit ascensiunea pe cele mai importante scene pariziene (și nu numai) – cum ar fi Comedia Franceză – a unui număr de actori și actrițe din România, mari artiști care, pe lângă intensa activitate din Franța au dedicat timp și dăruire spre a reveni frecvent în țară și a juca pe scenele din marile noastre orașe. Astfel de obiceiuri au reprezentat un stimul important pentru oamenii noștri de teatru, de la autori dramatici (care vor vedea ce titluri se mai joacă la Paris – chiar dacă unele dintre ele, majoritatea chiar, reprezentau o literatură de valoare medie) la regizori (care își vor alege uneori traduceri și adaptări pentru a le monta în România și vor „importa” noi modalități de reprezentare scenică) și chiar la actori, care vor încerca să își rafineze și să își împrospăteze stilul de joc pentru a fi în ton cu noile cerințe estetice ale publicului interbelic.
Însă poate cea mai importantă trăsătură pe care o capătă teatrul în această perioadă, nemaireușind de atunci să atingă aceești parametri la noi, este din punctul meu de vedere boieria, înțeleasă ca o combinație de noblețe și bucurie de a trăi, profesionalism și spirit ludic ridicate deopotrivă la cele mai înalte cote. La acest cocktail, pentru a obține o boierie autentică, este necesar a se adăuga și o doză sănătoasă de „a nu te lua excesiv în serios”… Și se pare că înaintașii noștri au reușit. Cu toate că, în mod firesc, au mai existat suișuri și coborâșuri, noua situație politică din România făcea ca totul să pară posibil în artă. Parametrii economici în constantă creștere la vremea aceea au creat un climat de siguranță, în care artiștii își puteau practica vocația într-o oarecare siguranță a „zilei de mâine”, trupele teatrale au putut să se închege mult mai ușor, iar directorii de teatru și de trupe au putut să își elaboreze adevărate „programe repertoriale” întinse chiar pe câțiva ani, profitând de un grad de „predictibilitate” (un termen atât de vehiculat în zilele noastre…) superior perioadei antebelice. De asemenea, lenta dar constanta creștere a puterii financiare a „păturii de mijloc” a însemnat că din ce în ce mai mulți români erau foarte interesați de teatru, sălile erau adeseori pline până la refuz (mai ales atunci când acolo se desfășurau „vedete” pariziene ca Marioara Ventura și Eduard de Max sau „vedete” autohtone, ca George Calboreanu, Constantin Nottara și Maria Filotti), iar actorii și regizorii se bucurau du un prestigiu nemaiîntâlnit anterior pe plaiurile noastre…
Dramaturgia noastră a început și ea să se cristalizeze ca o ramură de primă mărime a literaturii, dând culturii nume ca V.I. Popa, Eugen Lovinescu sau Camil Petrescu, după cum același V.I. Popa sau Soare Z. Soare puneau spectacolele regizate la noi – deopotrivă pe texte din repertoriul românesc și universal – în rândul marilor montări europene (și nu numai)…
Iată așadar cum a trăit România una dintre cele mai fecunde perioade din punct de vedere teatral, înainte ca grozăviile războiului să schimbe definitiv, nu întotdeauna în rău, cursul vieții scenice din preajma Carpaților.
***
Ionuț Kivu este actor și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține Cursul online Introducere în Istoria Teatrului european.
