La sfârșitul săptămânii trecute am lansat noua temă a celui de-al optulea sezon din concursul Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Tema a fost dată tot de unul dintre participanții la concursul din episodul 3, și anume Sebi Răducu. Așadar, ce vrem să aflăm de la voi în acest episod este: Ce ai alege? Realitatea vieții așa cum e ea sau simularea vieții perfecte?
Concursul se încheie joi, 26 noiembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 27 noiembrie.
Textul acesta este unul din textele finaliste.
***
Ascult. E dâra sonoră a unui avion ascuns în cerul plin de nori. Mă apucă dorul de ducă. Capcana visării la o viață perfectă îmi rânjește deschisă la picioare. ‘Rezist’,
îmi spun, zâmbind.
Hai să vedem ce o fi și cu perfecțiunea asta. N-am reflectat niciodată cu adevărat la valențele unei vieți perfecte. Am crezut și eu cu naivitate, la vârsta tuturor idealurilor, că aș putea să o ating. Era impulsul necesar, fără îndoială, ca să iau viața în piept și să merg mai departe.
‘O, perfecțiune, tiran frumos’, vorba lui Shakespeare, ‘de ce ne bântui visele tinereții ca să ne aduci în brațele bătrânețiii cu lacrimi curgând pe obraji?’
Urmează cinci rânduri scrise și tăiate, și multe gânduri nescrise și aruncate din fașă la coș. E greu să scrii despre aspirația la viața perfectă. Cu cât încerci să te apropii mai mult de ea, cu atât îți rămâne mai intangibilă. Și, la urma urmei, nu lupta e cea care face viața suportabilă? Oricum ar fi, simularea rămâne simulare. Cine ar putea să-și dorească surogate de viață?
Scriu cuvântul ‘perfecțiune’ pe google și-mi dă: Spinoza, Aristotel, Aquinas, Marx, TH Green. Mă mir că nu-mi dă ‘Dumnezeu’, înainte de toate. Ceea ce cred iluștrii mei predecesori, oamenii care au scris Biblia, despre ]nceputul lumii, este la urma urmei, pictura perfecțiunii. Adam și Eva au fost izgoniți din Eden, grădina paradisiacă în care domnea armonia. Dar ce făcea Edenul să aibă, totuși, sămânța imperfecțiunii? Pomului cunoașterii. Cum aș putea eu, omul modern al secolului 21, să îmi doresc perfecțiunea? Sau poate că ideea de perfecțiune e bună tocmai pentru că omul trebui sa rămână ]n mișcare nâzuind către ea, deși știe că nu o va putea atinge niciodată… Iată intrebări la care au încercat mulți la răspundă, n-oi fi reușind eu tocmai aici, după o scurtă introspecție.
De la Spinoza, sar la Sabrina. Vă mai aduceți aminte de vrăjtoarea care strâmba puțin din năsucul ei cârn și totul devenea perfect? Casa-i arăta ca și cum o armată tocmai trecuse pe acolo și făcuse ordine și curățenie, machiajul perfect i se așeza pe chipu-i fraged, ținuta perfectă i se armoniza cu starea de spirit perfectă. Totul devenea perfect până se deschidea o ușă. Soț, copil, mamă, soacră, șeful soțului cu soția, poștașul, un vânzător ambulant de aspiratoare, vecini etc. Lumea de afară dădea buzna înăuntru. Brusc părul redevena zburlit, fusta i se boțea, pata de lapte încălzit pentru biberonul copilului redevenea vizibilă, rujul depășea conturul buzelor și privirile scrutător-critice îi lăsau umerii în jos.
Viața perfectă face din noi dictatori. Ea există atâta timp cât rămânem în capul nostru. De îndată ce deschidem uși, dau buzna peste noi toate celelalte aspirații la alte vieți perfecte. BOOM! Începe lupta. Ce să vezi: viziunea ta de viață perfectă intră în conflict cu viziunea mea de viață perfectă!
Oricât de mult mi-aș dori să mă plasez în rolul de avocat al diavolului și de dragul argumentației, să iau partea veții simulate, nu pot. Mă trag de poale toți cei cărora le-aș greși.
***
Sursă foto cover aici.
