Regizor: Tudor Giurgiu

De ce?: pentru că îmi place omul Tudor Giurgiu.

Poveste (de Victoria Breia):

Istoria vieții îi trece prin fața ochilor în timp ce clătitele sfaraie în tigaie. Cu o seară înainte a văzut un film japonez care a luat cu câțiva ani în urmă Un certain regard, la Cannes. Îi era poftă să stea și ea în bucătărie, deasupra unor bucate simple care se fac cu răbdare.

Se întoarce în timp și se uită pe fereastra mare cât tot peretele micuței sufragerii de la etajul 3: în prim plan vede pomi mulți înfrunziți, apoi bulevardul, într-o secțiune șerpuită din partea lui de final, mai spre marginea orașului. Peste stradă, acoperișuri de case și, în sfârșit, în fundal: dealuri verzi. Clătitele nu-i ies chiar cum ar trebui. După cum îl învață bătrâna pe tânărul chinuit din film, nu le dedică toată atenția și dragostea ei. Ce obrăznicie: încearca să scrie un scenariu de film, în loc să fie atentă la clătitele alea.

Înapoi, în film, vocile copiilor care se joacă afară, însoțite de lătratul isteric a doi căței pechinezi, se estompează, înlocuite de vocile copiilor dintr-o școală mare, de țară, într-o comună bogată cu oameni harnici. Mama o lasă la grădinița de lângă școală și se duce să-și vadă de copiii ei. Prima dragoste: Sorin, colegul ei. Are tot 5 ani. Pe sora lui o cheamă Sorina și e în clasa a 7-a, la școala mamei. Se joacă de-a soțul și soția într-un tren pe care l-au făcut din scaune culcate. În ușa clasei de grădiniță, frântura de dialog cu sora mai mare a unui alt coleg: “ba și oamenii sunt tot animale”, zice ea. Simte, așa cum simt numai copiii, că interlocutoarea ei e agasată și îi displace că nu e subjugată de farmecul ei de fetiță alintată: “ba oamenii sunt oameni și n-au nicio legătură cu animalele”, îi răspunde ea exasperată. Într-o zi, mama o duce la o croitoresa din sat. Își aleg fiecare un material și le face halate de casă la fel. Al ei e roz, al mamei e înflorat.

Altă imagine: curtea școlii, goală, un vânt ușor ridică puțin colb. Un bătrân care are ceva special, după cum simte ea, tot așa cum numai copiii simt, vinde halviță făcută în casă. Cu miere. Gustul ăla nu l-a mai întâlnit niciodată. Atunci îl găsea prea greu, grețos.

În cealaltă parte de lume (lumea ei, de copil), în satul în care e școala tatei, merge cu părinții la o serbare câmpenească. Una dintre colegele tatei o învață să danseze pe melodii disco ale anilor ’70-’80. Dansează fericită.

Înapoi, în oraș, se uită cum se învârte într-un cerc, în sinagogă, familia, în jurul celei care a fost colega și prietena mamei ei. Mama îi explică cum e cu ritualul înmormântării la evrei. 28 de ani. Tot în aceeași perioada moare și bunicul. Înmormântat într-un alt cimitir din oraș. Moment de revelație, în brațele mamei, în fața cearșafului alb care se lasă peste sicriu.

Tot în anul ăla, triumf: tata o învață să meargă pe bicicletă. Imaginea să suprapune cu un bâzâit tremurat de scurtcircuit peste o alta, 35 de ani mai târziu: își învață și ea copilul să meargă pe bicicletă. Echilibru. Cicatricea de pe călcai, pe partea laterală dreapta, o furnică. “Nu băga piciorul la roată” îi zice tata, din față. În imaginea următoare o văd mergând în patru labe, la țară, la ceilalți bunici. Bunicul o urmărește cu o sticlă de spirt pe care i-o toarnă peste piciorul rănit. Urlă. Peste câțiva ani, câmpul plin de grâul galben, greu de spice, îi oferă terenul perfect de joacă. Același bunic trage de lanț două oi. Le aduce de la pășune. E tot ce i-a mai rămas din gloria de altădată. Ea se ține departe de orice apropiere de vreun animal sau de vreo pasăre. Se ferește scoțând țipete caraghioase. O sperie toate viețuitoarele ăstea pe care le percepe ca pe niște extratereștri.

E în clasa a 4-a, discuta cu un coleg în curtea școlii. Tocmai se născuse al doilea copil al familiei. Neagă cu înverșunare ceea ce susține el. Subiectul e: cum se nasc copiii. Știe în sinea ei că el are probabil dreptate. Își spune că dacă e adevărat, nu va vrea să aibă niciodată copii.

Albinele din cei patru stupi cumpărați de tată le dau mierea lor în anul următor. Îl vede învârtind ramele de faguri în centrifuga împrumutată, în bucătăria mică a casei lui părintești. E toamnă. În primăvara următoare nu s-au mai trezit în stupi. S-a terminat și povestea asta. Vinul fermentează în damigenele puse la adăpost, în hruba săpată tot de el în pământul clisos din grădina bunicilor. Mama îi spune mereu că într-o zi o să se prăbușească bolta aia de pământ peste el. El își vede de treabă.

Se naște și cel de-al treilea copil al familiei. E vară. Mama o așteaptă cu nou-născutul, la bunica acasă. Aleargă de la școală. Le vede afară, sub bolta de viță. E nerăbdătoare să vadă copilul. I se spune că e în casă, pe pat, la umbră. Se duce repede, dar pe pat par a fi doar niște haine, niciun copilaș printre ele. E îndemnată să se întoarcă și să se uite atent: era acolo, dar era atât de mic că nu îl văzuse prima dată.  Același pat în care îi pupa mâna bunicului, cu niște ani înainte, într-o altă zi de vara.

Construiește cazemate de zăpadă și se bate cu bulgaări. Cei mai mari ies mai târziu și se amuză să le strice cazematele. A adunat bani din colindat și și-a cumpărat primul ceas de mâna: unul delicat, cu un cadran mărginit de cristale, mici, Chaika.  Îi spune tata că Chaika înseamnă pescăruș în rusă. Sau porumbel, nu mai știe. Cadranul ceasului se aburește de la zăpadă.

Pubertatea vine și habar n-are cum s-o primească. Alege să o ignore. O să treacă. La biologie li se spune că vor învața despre aparatul reproducător. E entuziasmată. Profesoara de biologie lipsește tocmai de la ora aia.

Prima călătorie împreună cu prietenul ei, în stăinătate. Cavalerul ei pe un cal alb. Are 29 de ani. E prima dată când e în vacanță, într-o țară străină. Prima destinație: Budapesta. E copleșită de atâta frumusețe. E și prima capitală străină pe care o vizitează. Se străduiește să nu adoarmă seara, la concertul cu recviemul de Mozart, în basilica Sf. Ștefan sau în biserica Matyas, nu mai ține minte. Emoțiile și mâncarea copioasă probabil sunrt de vină. Rămân două poze prost făcute, cu un aparat cu film, ca niște cărți poștale. În poze: ei, pozând pe rând, la o masă într-un restaurant din Budapesta, cu o pălărie neagră pe cap. În spatele lor se vede un cuier vechi de lemn, din acela stil pom. Și pălăria tot parte din décor e.

Camera zboară peste ani, peste Atlantic și peste o bună parte din pământul American și aterizăm la Marele Canion.  E impresionant, dar nu simte emoția aceea pe care credea că ar trebui s-o simți. Aceeași senzație de neputință de a simți tot, în aceeași țară, pe coasta de est, la Niagara. Când învăța despre ele la geografie nici prin cap nu-i trecea că va ajunge vreodată acolo. Ar fi căzut pe jos, secerată, dacă i-ar fi spus cineva atunci că o să ajungă să le vadă vreodată.

………………………………………………………………………………

Chiar ieri am lansat cea de-a treia temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce regizor ai vrea să-ți ecranizeze povestea vieții și de ce? Iar pentru cei cu exces de zel, am permis și nararea unui mic scenariu al acestui film.

Concursul se încheie dumincă, 27 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Contribuitoare fidelă și ea, Victoria Breia ne-a trimis unul din textele finaliste.