În ultimul weekend din octombrie, dăm ceasurile înapoi cu o oră. Se întâmplă mâine noapte. O oră în plus de somn, da. Dar și o oră în minus de lumină. Și, pentru mulți dintre noi, o oră în minus de chef. Trecerea la ora de iarnă e genul ăla de schimbare care pare mică, dar îți dă peste cap tot echilibrul. Lumina dispare mai devreme, ziua se scurtează, iar senzația de „gata, s-a terminat ziua” vine pe la cinci după-amiaza. Sau chiar mai repede. Fix atunci când cei care fac mișcare, aleargă, pedalează sau trag de fiare ies de la birou și ar vrea, măcar pentru o oră, să respire. Să respire lumină.
Numai că după cinci, în ora de iarnă, se lasă întunericul. Și odată cu el, se lasă și motivația. Parcurile se golesc, traseele devin întunecoase, iar pista de alergare din cartier rămâne doar pentru cei cu frontale pe cap și voință de fier. Mulți dintre cei care se antrenau afară migrează înapoi în săli. Dar acolo, aglomerația crește fix odată cu frigul. Benzile de alergare devin locuri de așteptat, nu de antrenat. Ce-i drept, e mai multă socializare, poate. Așa că, da, câștigăm o oră de somn într-o noapte. Și pierdem, pentru luni întregi, un pic din bucuria de a face mișcare.
Specialiștii vorbesc despre asta ca despre un fenomen real: mai puțină lumină înseamnă mai puțină energie, mai puțină motivație, un ritm biologic dat peste cap. Lumina de dimineață ne ajută, e drept, dar doar pe cei care reușesc să se miște înainte de răsărit. Restul… prind apusul la birou și se întreabă de ce sunt mai obosiți, mai nervoși, mai puțin „în priză”. Ora de iarnă nu e doar o chestiune de ceasuri. E o chestiune de ritm, de energie, de stare. Și, pentru cei care trăiesc în mișcare, schimbarea asta nu se simte pe ceas, ci, se simte în mușchi, în respirație, în chef.
Dar poate că ora de iarnă nu e dușmanul. Poate că e doar un test. Un test pentru cei care ies oricum. Cu frigul pe obraji, cu întunericul în jur și cu lumina lor înăuntru. Pentru cei care aleargă când ceilalți se bagă sub pătură. Pentru cei care pedalează prin ceață, doar ca să-și audă respirația. Pentru cei care știu că mișcarea nu se măsoară în lumeni, ci în motivație. Da, vine frigul. Vine seara mai repede. Dar nu vine sfârșitul mișcării. Corpul are nevoie de lumină, dar și mai mult are nevoie de tine. Să nu-l lași să adoarmă!
Așa că pune-ți frontala, dă play la piesa aia care te aprinde și ieși. Pe întuneric se aleargă mai curat. Mai simplu. Mai sincer. Ora de iarnă trece. Dar tu rămâi în mișcare. Și, cine știe, poate că lumina aia pe care o cauți n-a dispărut deloc. Doar s-a mutat în tine. Știu că e greu să crezi toate astea. Dar poate vei găsi măcar un pic de motivație în tot pozitivismul ăsta pe care încerc să-l transmit…
