Să încep prin a vă spune că lumea către care privim este o poveste ce înlocuiește atât de mârșav adevărul? De unde să încep prin a vă povesti? V-aș invita să fiți nebuni, dar voi vă temeți de nebunie și nu de teamă, teamă, ci de rușinea de a fi nebun, pentru că propriul adevăr pălește în fața adevărului vândut la un preț înșelător de bun. Și îți trebuie forță să stai drept și să dansezi în fața sirenelor ca un nebun. Să rămâi agățat de nimic, doar de liniile invizibile ale desenului divin din care ești făcut. Chemarea mea e un cântec și vine de departe, călătorește de demult, și așteaptă să-i fie auzită muzica.

Avea pentru prima oară atât de limpede convingerea că venise pe lumea asta înaintea prietenilor ei. Călătoreau de departe, dintr-un ținut în care, pe măsură ce afli despre cine ești, ți se dau din ce în ce mai multe daruri. Știți cum se simte o inimă ce trăiește bucuria pură? Emană în jur căldura iubirii fără să mai țină cont de altceva. Ființă pură. Tot restul e doar un joc prostesc.

Privește direct în măreția soarelui și ai să simți cât de mică ne e cunoașterea.

Inima ei era pregătită acum să-i audă. Veniseră pe lumea asta la ceva timp, măsurat în timp omenesc, după ea. Îi fusese dat să se plimbe pe pământ cu menirea și cu simțirea că undeva, cândva se vor reuni. Nu știa locul, nu știa felul, dar știa că se vor întâlni iar. Se știau bine, se știau, pentru că sufletele lor se căutau. Inima ta este cu mult mai inteligentă decât o minte scufundată în cunoaștere aridă. Prinsă și cuprinsă într-o cușcă făcută din reguli și unghiuri.

Abia acum realiza cât era de iubită, fiecare pas pe care-l făcuse, fiecare alegere, fiecare durere, totul o adusese aici. Iar aici simțea din ce în ce mai puternic că e pe o cale, iar această cale nu fusese una ușoară. Toți suntem pe o cale, alegem noi cât de aproape vrem să fim de soare.

Era iubită. Era iubită de un univers ce o îndruma și o sprijinea la fiecare pas. Îi șoptea, uneori, printre firele de păr, nu aici, nu acum, nu ne oprim, mai e de mers. Odihnește-te, iar mâine o vom lua din loc. Acum dormi, copilă. Își pleca obrazul, închidea ochii către lumea de aici și își trăgea sufletul pentru încă o noapte pentru ca apoi să repornească la drum.  Fiecare moment era pentru ea o nouă și nouă și nouă înțelegere. O nouă întâlnire cu o lume interioară făcută din voci și cântece, din simțiri, din trăiri, din fracțiuni de secundă de înțelegeri ce nu erau mereu în armonie cu frumusețea spiritului ci cu întunericul fricilor. Și cu toate astea ea cânta, cânta către soare și iubea viața așa cum îi fusese lăsată. Simplă, perfectă, trăită cu inima și trăită în adevăr. Un singur adevăr. Trăită în exact cine era ea. În toată nebunia, libertatea și inocența unui copil ce nu are timpul în interior, pentru lumea lui interioară timpul nu are sens. Și nimeni nu mai avea curajul să-l mintă că el există. Se făcea că mințile oamenilor nu mai puteau fi acoperite de vălul uitării. Ele simțeau adevărul și atât. Cel mai simplu și mai pur adevăr. Cel ce e la vedere precum lumina cerului, precum lumina soarelui. Cel ce nu cere să fie înțeles sau explicat, zâmbește împăcat pentru eternitate și știe că nu poate fi decât trăit și simțit. Iar cine vrea e invitat să o facă, cine nu, nu-i era vremea încă.

Îi răsuna des în urechi un cântec, niște cuvinte fără un rost aparent, dar care îi aminteau de ceva ce imediat îi așternea un zâmbet pe chip. Vi-l spun și vouă, doar că pentru voi s-ar putea să nu se întâmple magia din sufletul ei atunci când cuvintele îi curgeau vesele prin urechi și apoi repede spre inimă. Parcă știau exact ce aveau de făcut, fără să întrebe, fără să verifice dacă e voie.

Am să vă spun o poveste

Despre cer și pământ

Despre  munți și ape

Despre flori și păsări

Despre tot și nimic.

În nimic stăm

Nimic suntem

Din nimic am venit

Către nimic plecăm.

Cânta cât o ținea burta și gâtul și sărea într-un picior de parcă descoperise un nou univers sau un nou soare dincolo de cel ce-l vedem.