Cel mai frumos răsărit

Există o insulă foarte mică, în arhipelagul Fiji, pe care poți ajunge doar cu o barcă ce pleacă joia dis-de-dimineață din Suva. E o barcă veche, cu un bătrân motor Honda ce scoate un zgomot infernal și, care din când în când se oprește brusc. Bătrânul ce conduce barca, oftează de fiecare dată, își suflecă mânecile de la cămașa decolorată și se apucă de depanat, Dumnezeu știe ce, înjurând din când în când prin strungăreața generoasă. Motorul pornește, manual, în cele din urmă, lăsând în apă o mare pată de benzină. Insula de care vă vorbesc este atât de mică încât în barca de zece locuri, ce face o singură cursă pe săptămână intră cam toți locuitorii cu treburi prin insula principală plus doi, maxim trei turiști rătăciți. Barca n-are un ponton unde să debarce pasagerii, așa că înaintează spre plaja insulei cât o lasă adâncimea apei, ceea ce înseamnă că la debarcare trebuie să-ți sufleci serios pantalonii, să-ți iei bagajul în brațe și să faci un număr semnificativ de pași prin apa tulburător de limpede până să ajungi pe mail. Nu există hoteluri sau pensiuni, există două doamne, surori gemene, ce au câte o cameră de închiriat. Camerele sunt simplu mobilate, un pat colonial, o masă mică, un scaun, un ventilator, o oglindă și un dulap mult prea mare pentru necesitățile oricărui turist ajuns acolo. Ușile spre balconul generos, cu vedere la mare, sunt uriașe și foarte grele, probabil din această cauză nu-și bate nimeni capul să le închidă. De altfel nici n-ar avea rost deoarece ziua briza dinspre mare face o treabă mai bună decât ventilatorul din cameră, iar noaptea probabil o răcoare plăcută alături de liniștea valurilor în beznă inundă liber camera construind cele mai bune premise pentru un somn perfect. Pe insulă nu există mașini, din această cauză nu există nici drumuri pentru ele, singurul mijloc de transport, în cazul în care nu vrei să mergi pe jos, fiind căruța trasă de bou. Boii sunt destul de costelivi dar au niște coarne imense ce le pleacă imediat de deasupra ochilor, dând impresia unor sprâncene hiperbolice. În portul improvizat există tot timpul două – trei asemenea căruțe pe care le poți închiria plătind un preț derizoriu unui adolescent plictisit ce le administrează. Partea oarecum distractivă e că nu vei primi și un conducător de atelaj. Plătești prețul, te urci pe capra din față și îți mâni boul unde vrei. Când ai terminat treaba, îi dai costelivului bou o palmă amicală pe spate, iar el știe să se întoarcă singur în locul din care a fost închiriat. Bee, doamna la care stau de obicei, este trecută bine de 60 de ani dar se ține bine, e ageră, vorbește puțin, râde mult și face cele mai bune ouă la micul dejun. Un fel de omletă cu brânză veche și cu niște creveți foarte mici, prinși în fiecare dimineață în golf de fiul ei mai mare cu o ingenioasă unealtă de pescuit, construită din ceea ce pare a fi fost un radiator de frigider. Bee are trei copii dintre care doar cel mai mare mai este pe insulă, lucru de care nu-i place să vorbească pentru că o întristează evident. La prânz Bee, gătește de obicei câte un pește simplu cu orez și câte o supă, fie din inimă de palmier parfumată cu o mirodenie locală, al cărei nume îl uit tot timpul, un fel de lemongrass amestecat cu scorțișoară și ghimbir, fie o supă clară de pui cu un fel de găluște cauciucate din făină de orez. Seara nu știu ce gătește, pentru că seara merg de fiecare dată la Black Parrot, adevăratul scop al călătoriei mele. Black Parrot este unica cârciumă de pe insulă și se află pe partea opusă cătunului. Ca să ajungi acolo trebuie să o iei pe jos, prin pădurea tropicală preț de jumătate de oră, căruța cu bou nu merge până acolo deoarece nu are loc prin desiș. Drumul e plăcut, o potecă ce șerpuiește printr-o pădure ce arare ori îți dezvăluie câte un petec de cer, presărată cu tot felul de flori pe cât de superbe pe atât de nemaiîntâlnite și ciudate. Uneori când plouă, poteca poate deveni ușor alunecoasă dar în rest frunzele mari de palmier funcționează ca un acoperiș ce te ferește de picăturile calde. La capătul acestei  poteci, acoperită de vegetație descoperi o veche colibă colonială, construită din scânduri rare și vopsită anume în negru, pe a cărei ușă stă scris cu vopsea albă – The Black Parrot, iar dedesubt cu litere de mână – house of the sunrise – . De fiecare dată când, de pe balconul camerei lui Bee, soarele începe să se scufunde ușor în mare, cobor, ies pe ușa din spate a casei și după ce sar o dună de nisip acoperită de iederă, o iau pe poteca ce duce pe partea cealaltă a insulei. Sam, un american născut în Key West în primăvara anului 1952, este proprietarul cârciumii cu șapte mese, a cărei intrare se face prin pădure și cărei terase dă direct pe plaja cu nisip alb străjuită de doi palmieri imenși, înclinați unul către altul parcă într-o încercare disperată de a-și atinge unul altuia, frunzele.

Mesele sunt de culoarea lemnului, în total contrast cu pereții vopsiți cenușiu, la fel ca ușa batantă ce dă spre bucătăria din care se zărește un negru extrem de înalt, aplecat de-a dreptul straniu asupra stației de gătit. E ca și cum, cineva l-a rupt de la mijloc și la îndoit cu mâna pentru a crea un unghi imposibil. Mâinile lui deșirate par să aibă în loc de degete, bețe de bambus ce aleargă peste mâncare într-o mișcare perfect coregrafică. Sam, stă tot timpul la bar cu un pahar mare de whisky în față si cu o țigară, fumată pe jumătate și stinsă. Este ultima țigară fumată de el acum mulți ani. S-a lăsat, dar o păstrează mereu în colțul gurii . Pare un om trist, dar nu este. Fața mare cu trăsături bine definite, o combinație între Bogard și Sinatra, e brăzdată de riduri. Nimeni nu știe mai nimic despre el în afară de faptul că într-o după amiază de joi a sosit pe insulă cu un sac militar în spinare, a traversat direct insula și a cumpărat cabana lui Akuila, pescarul dispărut,  pe care a transformat-o în locantă.  E un mister cum se aprovizionează, la fel cum un mister este și rețeta tocanei de pește ce o servește într-un soi de gamele inscripționate cu coduri din litere și cifre. Tocana de pește de la Black Parrot este singurul fel de mâncare de pe pământ ce nu poate fi descifrat, nu poate fi descompusă în ingrediente atunci când  o guști. Evident are niște bucăți de pește în ea, dar ce fel de pește e acela de culoare galbenă cu textură aparte, cu gust mai degrabă homar fiert în unt (deși  sunt sigur că acest reper de gust e o aproximare extrem de largă), ce sunt legumele acelea perfect rotunde din ea, cu gust de cartof dulce crescut pe un câmp de mentă, din ce e făcut sosul acela roșiatec, ușor dulce-amărui dar și picant în același timp… nimeni nu poate spune. Iar Sam nu spune nimic, pentru că Sam nu vorbește. El stă pe barul din lemn de mahon, privind fie în pahar, fie în sala, și din când în când mai râde de unul singur la o glumă spusă la vreo masă. Nu se mișcă niciodată de acolo păzind parcă separeul secret închis cu o cortină de catifea neagră din spatele său. N-am știut niciodată ce se petrece acolo, fiindcă ceva se petrece de moment ce regulat chelnerița intră cu câte o farfurie sau o sticlă acolo. Oricât m-am străduit să surprind o fracțiune de secundă în care draperia ar fi suficient de depărtată încât să pot fura o imagine din separeu, nu am reușit. N-am îndrăznit nici să o întreb pe cineva dacă are idee despre ce se află acolo de teamă că mă v-a auzi Sam.  Sam aude tot . Dacă te întrebi cu voce tare, dar încet,  la masă,  unde-o fi sarea, în momentul acela , Sam o privește lung pe singura chelneriță, o băștinașă pitică, iar aceasta tresare venind în fugă cu sarea.

Aproape de fiecare dată primesc aceiași masă, fix pe linia care desparte imaginar interiorul de verandă. E o masă mică, de două persoane ce are pe unul dintre colțuri o pată roșie, probabil de la un pahar de vin răsturnat. Încep mereu cu un Tom Collins preparat perfect de barmanul cu față de copil și tatuaje tribale pe ambele mâini. Îmi place să-l beau încet, să încep câte un pasaj dintr-o conversație interioară la fiecare sorbire. La al doi-lea deja începe să mi se facă foame așa că o chem pe pitică și comand. La antreu mă omor după brânza locală marinată în casă și servită cu o pastă făcută din niște ardei extrem de mici amestecați cu niște semințe asemănătoare mei-ului puțină vanilie  și unt de cocos. Uneori îmi mai iau un fel de chiftele făcute din niște pești mici și transparenți amestecați cu coriandru și taro pe care le mănânc cu o salată de palmier. După antreu îmi aprind o țigară și comand vin. Un vin alb ce aduce a Malvasia cupajat cu ceva Petit Verdot, probabil. N-am de unde să știu exact pentru că vinul, ambalat în sticle verzi cu dop de plută ce poartă pe el un semn heraldic greu de interpretat, nu are nici un fel de etichetă. În schimb este absolut fabulos. E servit mereu foarte rece (undeva la 2 grade) în pahare de cristal. E clar că vine de foarte departe pentru că toate caracteristicile lui sunt indicii ale unei origini controlate și a unei vinificații extrem de riguroase. Cum ajunge el pe insulă, dar mai ales cum ajunge el pe insulă în condiții perfecte este o altă mare enigmă a locului. Până la felul principal, tocana, luna este deja în coama cerului și aruncă peste golful liniștit praf magic. În cârciumă jazz-ul, provenit dintr-o colecție impresionantă de vinyl-uri pe care Sam o păstrează la vedere într-un fel de corp de bibliotecă, se întrece discret cu muzica valurilor ce se aud în larg, dincolo de barieră. De obicei mă opresc la desert, deși uneori e atât de surprinzător încât nu am cum să-i rezist. Un exemplu elocvent ar fi patiseria crocantă umplută cu cremă de vanilie, rom negru și licii, glazurată filigramic cu caramel. După masă atmosfera se destinde, fiecare vorbește cu fiecare, se povestește, au loc schimburi pertinente de opinii, se discută mult despre jazz, despre ciclon, despre lucruri demodate și evenimente notabile. Sticlele verzi de vin continuă să curgă iar la un moment dat chelnerița pitică ajutată de marele negru din bucătărie pune răsfirat pe plajă niște șezlonguri ce mie mi s-au părut mereu foarte retro, din bambus cu pânză în dungi.

Atunci toată lumea știe că acela este semnul. În liniște, fiecare își părăsește masa și se instalează pe câte un șezlong. Începe. Întâi cu un punct abia perceptibil, roșiatic, la liziera percepției. Apoi, ca și cum întregul ocean ar fi o mare oală la fiert, din el, asemenea aburilor, încep să țâșnească siluete transparente purpurii și volatile într-o unduială eternă, într-un dans al creației ce urcă spre cer. Orizontul se conturează ca desenat cu o peniță. Îl simți cum vibrează, cum își dresează nerăbdarea cu pâlpâiri sporadice, cum își ține în frâu întreaga cantitate inimaginabilă de energie. Până la un punct, când copleșit de patima începuturilor începe să răbufnească raze, din ce în ce mai ferme și mai curajoase, ca niște trâmbițe ce dau de veste că ceva măreț are să se întâmple. Sufletul ți se oprește în gât. Abia mai poți respira. Tensiunea este ucigător de dulce. Un moment de pauză, o fracțiune în care pământul refuză se mai învârtă, creierul încetează să mai facă supoziții, și… ca într-un salt al unui delfin filmat în slow motion discul solar se scutură de apă și magnific, demn, vital se ridică deasupra oricărei imaginații croindu-și drum spre nemurire. Ochii ți se umplu de lacrimi iar senzația că nimic rău nu se poate întâmpla îți curge prin vene în locul sângelui plecat să coloreze soarele. Rămâi așa o vreme, și nimic pe lume nu are mai mult sens. Eu plec mereu printre ultimii, trăgând de fiecare dată la plecare cu ochiul spre cortina neagră. Zadarnic. Până într-o dimineață de miercuri. Exact în momentul în care Sam s-a aplecat să-și scuture pantofii de nisip, o boare rătăcitoare de briză a mișcat cu o putere absolut inventată greoaia catifea neagră și preț de un sfert de secundă am zărit o masă rotundă înconjurată de niște oameni pe care îi cunoșteam. De demult, dintotdeauna. Am rămas împietrit de lipsa de sens a imaginii pe care retina mea, lipsită de obturator cât de o răsuflare,  reușise să o capteze. Voiam să mă mișc pentru a nu da de bănuit dar nu puteam. Mi-am întors capul din nou către cortina, de acum închisă, apoi privirea  mi s-a încrucișat cu cea a lui Sam. M-a privit adânc în ochi și a zâmbit complice. A fost momentul în care lipsa de sens a devenit Sensul. Soarele era deja sus iar drumul către casă o potecă șerpuită printr-o pădure plină de flori ciudate.

2 comentarii
Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Ana-Maria Șchiopu

Master Shifu în ale istoriei.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

LIFE.ro

Site de viață bună. Și povești inspiraționale. LIFE.ro - Stories to Inspire.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorel Radu

Progresare humanum est.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine