Partea care a suferit și care s-a obișnuit cu viața ca o cușcă. Partea care nu știe despre abundență ci doar despre limitare. Partea care nu cunoaște curgerea ci doar stagnarea. Partea care nu știe despre puterea credinței în ceea ce suntem. De undeva de acolo încă mai pâlpâie o flacără, care ne luminează puțin în jurul nostru și nu toată ființa. Lumina ce suntem este de necuprins pentru cel ce vede doar până unde atinge cu degetele. Ochii îi sunt închiși către cer, pentru că nu știe cine e cu adevărat.
Suntem cântecul ce mișcă sângele.
Suntem muzica ce desenează universul din celule în forme nemaivăzute.
Suntem concertul ce poate vindeca pământul.
Cine ești tu? Te-ai întrebat vreodată? Ce e în tine și ce pune universul ăsta în mișcare? Citește printre rânduri, vorbele ne-au fost spuse și nu acum. Trebuie doar să poți să le auzi.
Se așeză pe pământul rece în timp ce copacii, era rândul lor azi, povesteau despre auzul ce nu aude. Despre el aș vrea să vă spun azi, grăi cu o voce gravă, puternică, adâncă un copac bătrân. Auzul care nu știe adevărul, pentru că despre adevăr nu ai cum să afli decât atunci când privești, dinăuntru către afară, cu inima. Există un secret neștiut, cu cât îți întărești mintea dezlipită de inimă cu atât lanțul o să ți se strângă în jurul gleznei. Secretul este că ți se va povesti despre un alt adevăr, mai ușor, mai colorat, mai frumos. Îți va fi spus despre cum e bine să crezi și cum e bine să simți și cum e frumos să trăiești. Cum e just și cum e greșit. Îți vor fi răpite simțurile în așa fel încât tu să nu mai ai puterea de a discerne. Tu cu propria-ți inimă. Toate te vor orbi, te vor învălui în mireasma lor de falsă iubire și falsă bucurie și te vor opri din a auzi adevărul. Pentru că adevărul pare dur, rece, amenințător. Nu are în el jumătate de zâmbet sau jumătate de iubire. Are toată iubirea din universul ăsta știut și neștiut, iar asta poate fi copleșitor pentru cine a trăit doar la suprafață. Poate fi de neauzit pentru cine a inventat concepte despre iubire sau despre adevăr și le-a vândut pe bani grei celor ce caută înlocuitori. Lumina e liberă, apa la fel. Calea spre adevăr e aspră, presupune renunțarea treptată la minciunile cu care ne amăgim ca să ne facem viața mai frumoasă, uitând că cea mai mare frumusețe este dincolo de tot ceea ce noi încercăm să acoperim. Și cine ar vrea să renunțe la o viață poleită cu sclipici, oferită pe tavă, ca să pășească pe drumul pietruit către adevăr. Cine vrea să mănânce pământ ca să simtă adevăratul gust al vieții. Ce se uită este că această cale, care îți va împinge pietre în tălpi, va trezi exact forța de care ai nevoie ca să descoperi că ai în tine puterea de a zbura. Ce nu se spune este că munca pământului și iubirea pentru tot ce e în jurul nostru este singurul mod de a nu îți omorî sufletul. Copila se uita iar și iar în ochii oamenilor. Era gol. Dar nu un gol plin ci golul gol. De multe ori la fel era și pentru ea. Uitase de mii de ani despre cine e, acum începea să licărească adevărul. Nu ți-l poate spune nimeni. E unic, e al tău, e de datoria ta să-l afli. Altfel, vei mai orbecăi printre ițele universului fără să ai idee despre scena ce ți se deschide în fața ochilor. O scenă pe care toți suntem invitați să dansăm un cântec ce ne îmbată și ne acoperă urechile. Șuieratul unui vând ce bate de departe și aduce cu el vraja uitării. Făcut din ignoranță și lipsă de iubire, făcut din frică și false idei ce o scuză. Iubirea este una singură, ea nu se vorbește, nu se explică. O recunoști înăuntrul tău, pentru că tu ești făcut doar din ea. E singurul tău ingredient. În rest, totul e doar un înlocuitor. Iubirea înseamnă adevăr. Ai puterea să te privești moment, de moment, de moment, de moment? Uită-te acolo, îi șopti fetiței, atunci când nu e iubire și te agață, mai e de șlefuit.
