Mergem la plajă și sperăm să fie vremea bună. Mergem la meci și sperăm să câștige echipa favorită. Mergem la cofetărie și sperăm să găsim prăjitura preferată și să fie bună, ca pe vremuri, nu cum a fost ultima dată. La concerte de obicei mergem cu speranța că o să se cânte piesele noastre de suflet. La Damien Rice, pentru mine nu e chiar așa. După primul concert pe care i l-am văzut la Rock Werchter în hambar în urmă cu vreo trei-patru ani, după mulți alți ani de așteptare, aproape că trăiam cu speranța să nu cânte câteva bucăți la următoarea noastră întâlnire. Pentru că îmi era teamă de reacția mea. Îmi era frică de unele emoții. De prea multă emoție, de ce nu am putut controla la început. Parcă a fost mai ușor a doua oară, trecuse șocul primei întâlniri. A treia oară, anul ăsta, pe o coastă spaniolă, ajutat de un apus magic și de niște vin spumant a fost chiar veselie, așa că iar am venit cu garda jos la concertul de la București.
Am fugit de la radio după emisiune să prind repetiția. La Operă, beznă. Nu vedeam pe unde calc, unde să mă așez, nu voiam să fac niciun zgomot. Speram să pot rămâne ascuns, să nu cumva să deranjez omul care urma să apară pe scena pe atunci încă goală. Bineînțeles că în momentul în care a intrat pe scenă s-au aprins toate luminile din lume și acoperirea mea n-a funcționat tocmai cum trebuie. Eram trei oameni în sală, ne-a zâmbit și s-a apucat de treabă. Cum a pus mâna pe chitară a și început cu o piesă nouă, nemaiauzită: “I’m so sorry”, urla pe refren. Magia începuse să lovească. Ridicol de atent la detalii, ascultător când a venit vorba de sfaturi primite de la echipa sa tehnică, Damien parcă s-a jucat timp de o oră și jumătate cu simțurile noastre, cu fantastica și respectabila sală a Operei, cu luminile, cu chitara, cu pianul și cu vocea. A cântat în total trei piese noi, una dintre ele n-a mai ajuns și în setlistul concertului de mai târziu dar au ajuns două minunății care păreau mult mai aproape de forma lor finală, așa cum sper să sfârșească și pe viitorul album. Am plecat de acolo ușor amețit spre un pahar de vin, doar ca să mă întorc o oră mai târziu pentru mai mult vin și pentru “a-mi lua locul în sală”. N-am apucat să mă așez bine pe scaun și începuseră deja emoțiile, parte din ele datorate și faptului că simțeam în jurul meu istoria locului în care mă aflam. Mă gândeam cine a stat de-a lungul timpului în acea lojă “Regală”, în cei 64 de ani ai săi. Gândul a fugit repede la scenă și la ce avea să se întâmple acolo. Asta fără să știu că Damien ne pregătea un număr de magie, fără să știu că ne va mai cânta apoi după concert înca o oră în spatele Operei, sub o ușă pe care scria comunist „Registratură” sau că aveam să vorbesc minute bune doar eu cu el. Despre asta, despre îmbrățisări, planuri de concerte în locuri mai sălbatice de la noi din țară, vișinată și discuri de vinyl, săptămâna viitoare.
