Tu ce-ai făcut ca să meriți un loc sub soare?
Mi se spunea Delfinul!
(continuare)
Într-o zi mă plimbam prin pădure. Am mers cât am mers pe o cărare șerpuită, până când am ajuns la un pod. Era un pod de piatră, arcuit, peste un râu destul de zbuciumat. Când m-am apuicat să traversez podul, am auzit un țipăt. Am încremenit cu urechile ciulite, iar după câteva secunde am auzit din nou, foarte clar: ”Ajutooor!” M-am apropiat repede de balustradă, m-am aplecat și l-am văzut… era un bărbat în apa învolburată. Avea ochii holbați și flutura haotic dintr-o mână. Când m-a văzut, s-a mai luminat la față și a țipat din nou: ”Te rog! Nu mai pot! Mă țin de o rădăcină, ca să nu mă ia apa… dar alunec!” Ei bine, atunci am simțit că trebuie să acționez. M-am urcat pe balustradă și… i-am strigat:
EU: Fii atent! Ia aer în piept, lasă rădăcina și înoată spre mal!
EL: Nu pot! Chiar nu știu să înot! Te rog, ajută-mă!
EU: Aoleu! Păi cine te-a pus să intri în apă, dacă nu știi să înoți?
El: Ce întrebare mai e și asta, om bun!? Am alunecat! Te implor, fă ceva!
EU: Păi fac, dar stai să clarificăm situația!
EL: Poftim? Ce mai e de clarificat? Chiar nu poți sări în apă?
Eu: Da, pot… și apropo, eu am lucrat într-o vreme ca salvamar! Am fost și campion la scufundări! Opt minute… recordul meu sub apă! Dar sincer, nu cred că ai alunecat întâmplător! Oamenii nu pățesc din astea așa, fără sens! Cine știe ce ai tu de ispășit și pentru ce… chiar așa, nici nu știu ce fel de om ești. Poate fac mai rău, dacă intervin!
EL: Ce-i asta, băi! Ești nebun? Ajutooor! (bărbatul și-a întors privirea disperată în altă direcție)
EU: Poftim! Nici n-am apucat să ne cunoaștem și deja m-ai luat cu băi și m-ai făcut nebun! Cu atitudinea asta nu ajungem prea departe! Dar lasă… hai să zicem că ți-ai ieșit din fire, că deh, e o situație mai tensionată. Dar să mă faci nebun? În fine… hai că nu prea e timp! Cred că putem trece și peste asta! Îți ceri iertare, apoi se rezolvă! Apropo, acum vreo cinci ani am traversat Canaul Mânecii! Țac-pac! Lejereanu! Să mor dacă te mint! Mi se spunea Delfinul!
EL: Ajutooor! Cinevaaa! Nu mai rezist!
EU: Ei hai, nu irosi energia degeaba! Mai bine cere-ți iertare și se rezolvă! Ce-i așa de greu? Spune că-ți pare rău și gata, consideră că ești deja acasă și le povestești prietenilor la o bere prin ce ai trecut.
EL: Ok, îmi pare rău! Ajută-mă!
EU: Vezi că se poate? Bun, uite care-i treaba! Eu înțeleg că ești într-o situație delicată! Dar decât să zici ”îmi pare rău” așa, printre dinți, ca un compromis, mai bine nu zici deloc! Și ce e cu privirea asta? De unde atâta ură? Știai că ura e soră cu răutatea, iar răutatea e de la diavoli? Vrei să te salvez, iar apoi să regret toată viața că am salvat un om rău? Chiar așa, despre ce calitate umană mai putem vorbi când ne ciocnim de o asemenea privire… ca să nu-i spun cătătură disprețuitoare?
EL: Te roooooooog! Nu fi sadic!
EU: Eu te înțeleg, dar e prea puțin! Îmi pare rău! Trebuie să-mi dai un motiv clar și solid, nu țipete și zvârcoliri! E un destin la mijloc, e ordinea cosmică! Înțelegi? Eu nu mă bag cu bocancii mei în cauzalitate, așa… că mă rogi tu! Deci, hai s-o luăm ușurel și punctual. De ce crezi tu că meriți să fii salvat?
EL: Dumnezeule, de unde te-ai luat? Ești dus rău! Ce vrei de la mine? Ce vreeeei?
EU: Calmează-te și nu mai irosi energia! Hai că repet întrebarea, poate îți e mai dificil să te concentrezi, Deci… stai să mă așez pe balustrada asta, că mă doare spatele. Așa, minunat. Așadar, ce ai făcut dumneata că să meriți să fii salvat?
EL: Ascultă-mă, omule! Eu am copii, am o soție care mă așteaptă acasă! Muncesc pentru familie, ce mai vrei! Te rog din suflet, salvează-mă! Abia mă mai țin de rădăcina asta! Mi s-au pus cârcei pe picioare. Te imploooor! Ajută-mă!
EU: Stai așa, nu te agita că înghiți mai multă apă. Și nu te supăra pe mine, dar ce virtute mai e și asta, că ai tu copii? Auzi la el, are copii… adică ai sedus o femeie, apoi te-ai culcat cu ea, ți-au tremurat bucile de plăcere, iar acum eu trebuie să zic ce? Vai ce om bun, trebuie salvat? Muncești pentru familie? Ce să zic… Mare eroism! Mare sacrificiu! Îmi pare rău, eu aș sări, dar astea nu-s argumente! Apropo, recordul meu la săritură de sus… 28 de metri, frățică! De pe stâncă, nu de pe podul ăsta pitic! Când am fost salvamar mi se mai spunea și Albatros. Dar porecla care s-a prins de mine a fost Delfinul. Și așa a rămas. Eu când mă mai întâlnesc cu salvamarii, la o bere să zicem, ei mă strigă de departe: Ce mai faci Delfine? Mai ții minte cum l-ai salvat pe ăla? Da pe aia? Da pe ăia? În fine, eu am salvat multă lume, lume bună, oameni cu fapte bune la activ, nu cu argumente subțiri de genul: am copii acasă! Bunăoară, l-am salvat odată pe unul care s-a aventurat prea departe în mare, pe furtună. Era un mare campion la înot, cunoscut ca Barracuda! Așa era porecla lui! A pus nuș’ ce pariu cu niște nebuni. Deci Barracuda ăsta, mare șmecher, s-a încumetat să înoate în larg, pe niște valuri de nouă metri, frățioare, ca la Aivazovski! Poate știi pictura aia, ”Al nouălea val” o știi?
EL: Ajutooooor!
EU: Stai așa, deci l-am zărit pe Barracuda de pe turn, prin binoclu! Era mare furtună, Aivazovski tati, iar Barracuda era deja departe. Am sărit și dă-i! Eu când înot, înot! Trec prin val, înțelegi? Nu pierd vremea la suprafață! Era sfârțit de noiembrie, îmi amintesc ca acum! Dar mie îmi place să bag pe frig, mai ales noaptea! Când eram mic, tata, care a fsot și el salvamar, mă ducea în fiecare toamnă la bazinul olimpic din zonă. Noaptea frățică! Îmi lega mâînile la spate și mă arunca în apa ca gheața. Apo se întorcea cu spatele și număra până la o sută! Așa am învățat eu să înot. La început mă cam lipeam de fundul bazinului, dar tata mă scotea și mă resuscita! Nimeni nu resuscita ca tata! Avea tehnică, nu glumă! Dar stai să-ți povestesc despre Baracuda, că m-am abătut! Deci, eu l-am văzut prin binoclu! Am sărit și dă-i, când am ajuns lângă el, era alb la față, panicat rău! Furtună ca la Aivazovski, cum spuneam! Ăla, ajutoooor! Exact ca tine! Doar că situația era biblică, nu glumițe ca acum! Ăla urlă, dar eu nu mă apropii din prima. Tatonez în spirală! Ăla: Nu mai pot, ajutor! Eu îl întreb: Alo, boss, ceva fapte bune la activ? El zice, sunt Barracuda, ce dracu, Delfine! Nu mă recunoști? Ba da, te recunosc, dar dă-mi un motiv! Altfel nu mă bag, e furtună de la Dumnezeu, o fi o noimă, n-ai ajuns aici așa… Dă-mi un motov! Ala țipă alb la față: Delfine, te rog! Am ajutat o bătrânică să traverseze strada! Am oferit loc gravidelor în tramvai! Ok, ok! E suficient, am zis. Și l-am salvat, Barracuda era un om bun! Nu m-a luat cu vrăjeli de genul am copii sau mă așteaptă soția! Nici nu era însurat! În fine, hai să vedem cum facem că e cam târziu și ai o față ca de marmură vie!
EL: Ajutooooor!
EU: Uite, mă ridic aici în picioare, pe margine. Dar de sărit, sar doar dacă îmi dai un motiv mai serios! Ce ai făcut tu ca să meriți un loc sub soare? Dar te rog, fără bătrânele ajutate sau locuri oferite prin tramvai, că pe astea le-a dat deja Barracuda! Să nu ne repetăm, dacă se poate! Deci…
(va continua, desigur)
