Dincolo de ceea ce ți-ai povestit ca să-ți faci zilele mai ușoare se află totul. Dincolo de frica cu care e îmbrăcată povestea se află lumina. Dincolo de suferința ce vine cu dezgolirea ești tu. Dincolo de tot ceea ce te apasă și te face mic te afli tu, în toată splendoarea ta. Dincolo de idei despre tot, te afli pe tine. Dincolo de închisoarea pe care ai construit-o ai să găsești nemurirea. Dincolo de gardul pe care l-ai ridicat ai să găsești iubirea. Pieptul fetiței se crăpase, iar acum, pe acolo, zburau păsări. Le lăsa să intre și să iasă pentru că nu mai avea putere să se opună. Ceruse să îi fie vindecată inima și se întâmpla. Dar cum? Se mișcaseră munți înăuntrul ei, cu vârfuri ce în cădere îi străpunseseră carnea. Ca să ajungi să înțelegi ceea ce te îmbracă și te separă de adevăr trebuie mai întâi să smulgi de pe tine un strat făcut din povești. Poveștile dor. Poveștile te-au ținut departe de acceptarea a ceea ce te crește. Și vine un timp când ești pregătit. E un timp anume. Bine stabilit, bine știut. Acum și nu mai târziu. Așa și nu altfel. Ceva ne ghidează venirea, întâlnirile, despărțirile, timpul, momentul, felul. Până atunci cauți soarele cu ochii închiși, pentru că nu te-ai privit niciodată pe tine dezgolit. Asculți vrăjit vorbe. Ce înseamnă să nu te uiți către tine? O fugă permanentă în cuvinte și în zâmbete doar ca să primim în schimb ceea ce noi nu ne știm da. Dar sunt zâmbete, nu-i așa? Ce îți ascund ele ție, zâmbetele? Ceva ce tu ție nu îți poți recunoaște? Fii sincer. Măști. Dar de ce uităm să ne iubim? Pentru că am înțeles cândva că nu merităm. Fetiței i se umplură ochii de lacrimi. Pentru că am înțeles că nu merităm, își repeta. Pentru că am crezut că nu suntem destul, că mai e nevoie de ceva ca să fim buni și iubiți și perfecți. Pentru că nu știm să distingem măștile de adevăr, tocmai pentru că nu ne cunoaștem propriul adevăr. Suntem atât de avizi de iubire încât nu vedem golul din spatele cuvintelor. Drumul nostru este o întoarcere acasă, îi răsuna fetiței în urechi. O întoarcere în casa în care am suferit, acolo unde ne-am despărțit de noi, pentru că atunci a părut cel mai bun lucru de făcut. Când te desparți de tine și călătorești pe rute separate nu îți mai amintești despre ce e iubirea și despre cine ești. Cine te ajută să simți cu adevărat îți este propriul suflet, iar dacă el e rupt de tine, căzut în uitare, ai să cauți ceea ce îți întărește separarea. Ai să privești mereu către ceea ce îți trezește poveștile pe care ți le-ai spus, pentru că e singurul mod în care ai învățat să fii. Tot ceea ce ne spunem despre noi ne separă de suflet. Tot, absolut tot. Apropierea de el este tăcută, respirată, simțită, pură. Restul doar cuvinte, care să ne facă viețile mai ușoare în această călătorie departe de suflet. Miracolul și Dumnezeu sunt în tăcerea la care urlăm cu disperarea celui ce nu se aude, copilă. Așteptarea, nevoia noastră de a fi recunoscuți de părinți, de Dumnezeu, de omenire, de oricine ne iese în cale doar ca să nu ne uităm către noi. Să nu mai uiți asta niciodată.