Zilele de primăvară începeau să fie lungi și își întindeau crengile peste ceea ce până nu demult fusese întuneric. Orașul grăbea înflorirea, strigându-le copacilor că nu e timp, nu e timp! Flori, flori, repede și apoi fiecare dintre voi faceți ce aveți de făcut. Unii fructe, unii doar flori, alții doar miros. Îi îmbrâncea uneori fără milă, însă cu delicatețe, cei mai puternici își întindeau crengile către cei tineri susținându-le fragilitatea. De la un moment la altul mugurii se desfăceau, lăsau florile roz să iasă la lumină, iar ele, de la zi la noapte, ușor nedumerite, într-o liniște profundă, se unduiau agale până la pământ. Una câte una își așezau ceafa pe ciment și ședeau acolo întinse, așteptând ca pământul să le invite înăuntru. Fiecare își știa ordinea în care avea de făcut lucrurile, fără să se plângă, fără să mai aibă regrete. Afară din oraș ritmul era cu totul și cu totul diferit, cu o lentoare firească copacii se așteaptau unul pe altul, își împreunau florile și frunzele, cei mai în vârstă își zâmbeau atunci când un mugure copil se ivea în lumina soarelui, își cunoșteau muzica și ritmul, iar toate își urmau mersul lor firesc. Așa suntem și noi oamenii. Ritmul nostru natural nu are a face cu ceea ce noi am inventat. El respectă cântecul luminii și al întunericului, al caldului și al frigului. Ascultă de pâmânt și de cer, de vânt și de soare, de ploaie și de stele. Iar fetița fără să știe bine, la pământ și la cer era atentă, după vânt și după ploaie își regla ceasul, după stele și după soare iubirea. Doar ea știa și nu avea cum să povestească nimănui, era secretul ei. Să știi că, undeva acolo sus deasupra ta sau jos sub picioarele tale, găsești sunetul universului, să știi că nu ai cer deasupra ci că e în jurul tău, să știi că nu calci pe pământ ci pe muchia unei sfere, să știi că vântul care-ți adie prin păr nu e vânt de aici ci vine din alte stele aducând cu el pulbere de gânduri altfel decât cele ce ni s-au strecurat vreodată prin minte, să știi că în jurul tău plutesc simțirile și iubirile a miliarde de ființe ce au hotărât să calce pe pământ, dar care și-au întins aripile atât de departe de el încât nu-și mai pot aminti. Să știi că măcar o fărâmă din pământul ce te face să fii om vine din afara lumii pe care noi o chemăm pământ, să știi toate astea și îți va fi greu să mai simți lumea așa cum îți povestesc convinși oamenii mari că e. Și oricât ai încerca să le readuci aminte nu vor mai putea, pentru că atunci când copacii sunt grăbiți să înflorească ceva se schimbă în structura noastră profundă. Poți să le mai aduci pe piele atingerea picăturii de ploaie, poți să le reamintești cum se simte vântul atunci când nu îl mai întrebi nimic, și zăpada atunci când o lași să cadă în voie, topindu-se de dragul căldurii tale. Poți să le spui despre căderea unei frunze desprinsă de părintele său și de blândețea atingerii unei pene ce a ales să facă loc alteia. Poți să te înțepi cu un trandafir și să lași soarele să pătrundă, așa cum vrea el, prin golul temporar făcut în piele și poate ceva se va zgudui înăuntru. Se va rearanja, restructura, reconfirgura și va repune, tot ceea ce suntem noi făcuți să fim, pe traiectoria justă. Este ceea ce fetița visa cu ochii deschiși privind către soarele nostru. Pentru că, să nu uitați, el e al nostru sau așa am vrut noi să credem de când ne-a fost dat împreună cu luna, dar cine știe al cui e el. În timp ce fetița reînvăța despre lucruri uitate demult, spațiul din spatele ochilor ei până la lumea de afară căpata culori noi, se stingeau cele vechi și se aprindeau cele de acum. Și nu le înlocuia, ci le limpezea. Pentru că totul se naște atunci când lumina se întâlnește cu noi, cu fiecare dintre noi. Ce caută ea este esența din care suntem făcuți, iar ca să o lăsăm să ne cuprindă în voie și să pătrundă nesingherită în fiecare colțișor al nostru avem nevoie să reînvățăm despre lentoarea firescă și hotărâtă ce curge fără oprire de la cer la copac și de la copac la pământ, ce urcă iar și devine mugure, într-un ritm nemișcat de miliarde și miliarde de ani.
