Era așezată în nisipul fierbinte al uliței cu unghiile negre și lacrimi mari ce i se rostogoleau la vale. Nu știa bine ce i se întâmplă și nici nu ar fi avut cum să știe. Nu știm ce sunt emoțiile atunci când se ridică ușor, de oriunde au hotărât ele să doarmă, cuprinzându-ne corpul și mintea în clipiri. Nici măcar nu le știm că există și că sunt separate de noi, nici măcar nu le știm că există. Și cum să trăiești atunci când cine îți mișcă mâna nu ești tu. Știm doar că ceva doare sau că ceva vrem sau că ceva nu vrem. Că ne place sau nu ne place, că ne doare sau că rănim, că iubim sau că nu avem habar să iubim. Nu știm de fapt nimic.  Corpul unui copil e mic, totul e atât de mic încât emoțiile aleargă cu rapiditate și își dau de veste una alteia fără știrea ta. Ce te faci însă, atunci când crești, iar tu rămâi tot mic. Ești cât un gigant, cu mâini mari, cu picioare lungi și corp de om mare, pentru că ăsta e mersul firesc, dar înăuntrul tău spațiul e atât de mic și toate se lovesc unele de celelalte și doare. Ce te faci atunci când sunt la fel de vii înăuntrul tău fără ca tu să știi ce nume poartă sau cine șoptește mâinilor tale, ochilor tăi, ficatului  tău, inimii tale să se miște sau să simtă într-un anume fel? Ce te faci atunci când nu știi chiar dacă tu crezi că știi sau că ești îndreptățit să știi într-un anume fel? Ce te faci când porți pe ochi un filtru, iar tu îl chemi tu, doar că e atât de departe de cine ești tu.

Mănânc stele și vărs Calea Lactee cânta fetița cu ultimul fir de voce care îi mai rămăsese liber, neocupat de suspine. Cine plânge oare atunci când plângem și plângem acum sau plângem atunci? Și în timp ce cânta începu să zâmbească cu rostogoale de lacrimi în ochi. Era cântecul lor, îl cântau împreună atunci când se învârteau și dansau până când se așternea noaptea lungă și neastâmpărată. Nopți pline de joacă și de bucuria foșnetului de vară. A continuat să cânte până când s-a ridicat din nisip și a început să danseze de una singură, ștergându-se pe rochița ei plisată și râzând bucuroasă, …mănânc stele și vomit Calea Lactee. Cânta și râdea. Se învârtea și scutura afară, fără știrea ei, tristețea adunată de oameni. Pentru că nu cunoaștem bucuria profundă și uităm despre ce înseamnă cu adevărat bunătatea. Uităm pentru că în corpuri atât de mari viețuiesc copii atât de mici și nu ne-a învățat nimeni să ne construim instrumente.  Copii care au plâns și nu au știut să danseze și să-și șteargă lacrimile de hăinuțele lor noi. Poate că atunci când ești cu adevărat, dar cu adevărat înfometat ai să începi să cauți pietre și bucăți de lemn și ai să-ți meșteșugești singur ustensilele cu care să poți înțelege, să poți descifra, să poți separa ființa ta de tot ce nu e ea. Să spargi în bucățele acest tot și să îl lași să zboare către stele acolo unde se va transforma în ceea ce era menit să fie. Și să tot spargi până când sufletul îți va fi ușor, iar spațiul strâmt dinăuntru va fi infinit. Să spargi până când nimic nu va mai putea, fără voia ta, să îi spună inimii tale cum să bată sau respirației până unde să respire.  Nimeni și nimic în afară de stele și de Calea Lactee, pentru că dincolo de ea nu ne-am hazardat încă cu simțirea, cu toate că înăuntrul nostru plutește întregul, iar noi plutim prin el.   Pentru că trecut, prezent și viitor sunt toate la un loc, sunt toate într-un cântec, sunt toate în căutarea noastră, sunt toate în ceea suntem, sunt toate în aerul din jurul nostru și din noi. Iar atunci când respirăm, o fărâmă din mine va fi și în tine și o fărâmă din tine se va strecura în mine. Trebuie doar să întinzi mâna și să simți. Dar nu uita, nu-ți lăsa mâna ghidată în a atinge decât de tine și caută să știi când nu ești tu cel ce atinge. Și mai ales caută să îți fie inima la un loc cu mâna, cu luna și cu soarele.