să le spunem lucrurilor pe nume
Hai să vedem dincolo de aparențe, ce contact cu lumea reală au suspușii? Ei sunt mereu prin limuzine, prin birouri, prin ședințe, apoi dacă apucă să comunice cu familia, bine, dacă nu, marș la spa! Un masaj, somn și de la capăt. Contact cu muritorii de rând, zero!
Vedetele la fel, contactul cu masele ori e de la știri, ori de la vreun live, în rest din studiou în limuzină, din limuzină la reședință, un jogging prin parc cu căști, glugă și ochelari (să nu te recunoască cineva) și… un jacuzzi, somnic și de la capăt. Omu’ cu cât urcă mai sus, cu atât se îndepărtează de lumea reală. De fapt, cei ambițioși vor să se rupă de mase, vor să iasă din mlaștina lamentației existențiale, e și normal, însă asta ține și de un dezgust anume pentru săraci, pentru amărâți. Conducătorii nu-i iubesc pe amărâți, pe marginali, de asta nici nu empatizează cu ei, cu săracii, cu rupții. Eventual să-i călărească cumva, fiindcă amărâții sunt rezistenți și docili, până la un punct. Așa că totul e să știi până unde poți întinde coarda. Dar cine suntem noi atunci când facem mișto de amărâți sau de ”nebuni” sau de săraci sau de ”proști” Ce știi tu despre cei pe care îi crezi ”proști” sau ”prăjiți”? Ai trăit tu viețile lor, ai fost tu abuzat, maltratat, batjocorit sau părăsit de mic, cum au fost ei?
Apropo (despre ”noi suntem stăpâni pe viețile noastre”) un orfan sau cel născut într-o familie de alcoolici, și-au ales ei un asemenea început de viață? De la ce vârstă poți face alegeri reale? Când se ”instalează” cu adevărat liberul arbitru? Poți spune că decizia pe care ai luat-o ieri este doar decizia ta, exclusiv, fără vreo influență din afară, fără vreun factor exterior, fără vreo constrângere sau ceva ce ține inclusiv de plăcere, gusturi, aspirații, anturaj, calcule? Când vezi un cerșetor, ce te face să te uiți în altă parte sau dimpotrivă, să te oprești? Că-i mai bătrân, sau că pare să joace teatru? Grăbești pasul fiindcă e prea insistent? Și oricum, tu nu dai mărunt din principiu. Ce principiu? Bagi tu mâna în foc că măruntul ăla ajunge de fiecare dată la altcineva? În fine, ce vină ai tu? Să se ocupe statul, nu? Dar statul, după cum spuneam, nu-i suferă pe amărâți. Dacă statul face ceva pentru ei, o face fiindcă cere comunitatea. Iar comunitate o cere, în general, după ce ajunge la un anumit grad de confort & educație. So…
Cum e cu principiile? Cum ar fi să ai acces imediat și în detaliu, la poveștile de viață ale oamenilor străzii pe lângă care treci uneori? Crezi că asta ți-ar influența principiile? Ai timp să te gândești la așa ceva? Sau nu vrei să te deprimi? Crezi că te poți ascunde de lumea reală? Ce poți face tu, principial, pentru lumea reală? Sau nu poți schimba nimic? Așa e lumea de când e lumea? Ai vrea cumva să pleci? Unde? De ce? Ca să fii fericit? O să fii fericit? Până când?…
