La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a celui de-al șaselea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ești pe Lună. Te uiți la Pământ. La ce te gândești?
Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 13 mai.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Îmi amintesc de bunicul John aşa cum îşi amintesc toți lunarii: cu drag. El a fost unul dintre întemeietorii coloniei şi primul ei guvernator. Din neamul nostru cam toți făcuseră istorie, mai ales de când cu Războiul, dar numai el o şi iubise, studiind-o cu patimă. Obişnuia să ne povestească bătălii celebre ale trecutului sângeros al Pământului nouă, molâilor, cum eram alintați de el. Alintul era, din păcate, şi o problemă medicală serioasă apărută în generația noastră din cauza atracției gravitaționale reduse a Lunii. Copiii se năşteau cu muşchii mai puțin capabili de efort decât pe vremea întemeietorilor. Noi, cei slabi de muşchi eram însă tari în caractere. Disciplina aproape ascetică, introdusă de colonişti pentru a domoli pornirile de tot felul ale celor stabiliți în întreg sistemul solar dăduse roade. Criminalitatea tindea spre zero, iar educația era responsabilă pentru asta. Când bunicul ne povestea trecutul noi tăceam, iar lui i se aprindeau ochii. Nu am văzut niciodată altă persoană care să iubească atât de mult libertatea. Când Prometeu, Ulise, sau William Wallace apăreau înaintea noastră, din povestirile bunicului, erau de-a dreptul vii. Libertatea îl mânase pe tânărul, pe atunci, John să cucerească spațiul în 2089. Se spune că ar fi avut şi el ceva păcate legate de contrabandă şi că ele ar fi fost motivul principal al emigrării sale dar, cum se spune, cine se poate lăuda că e fără pată?
Într-una din zile, pe când aveam vreo 9 sau 10 ani, l-am surprins îmbrăcându-şi vechiul costum spațial, un obiect cu greutate, care putea fi foarte bine şi piesă de muzeu. Nu mai păşise pe suprafața Lunii de vreo 10 ani.
– Ce faci, bunicule? Tu, afară, din nou?
Zâmbi.
– Mai bine dă-mi o mână de ajutor, piciule, şi n-o să-ți pară rău! Te iau cu mine.
Adrenalina îmi înmuiase genunchii. O expediție cu bunicul! Am ieşit amândoi ca doi bătrâni, unul mic şi unul mare, mişcându-ne cu greu până la rover. Apoi el a condus preț de o oră printre stânci, până am ajuns într-un loc pe care nu-l văzusem niciodată, un fel de depresiune puțin adâncă în formă de banană, aşezată pe direcția extremității de vest a coloniei. Aici, bunicul a coborât şi mi-a făcut semn să-l urmez spre baza depresiunii. Umblă o vreme pe sub nişte bolovani şi scoase la lumină un cilindru de metal mat căruia îi deşurubă capacul. Scormoni în el şi scoase o altă piesă de muzeu… o carte cu coperți negre.
– Băiete, azi îți dăruiesc moştenirea cuvenită. Eu nu o mai duc mult, de acum. Nu-mi plac nanotehnologiile prelungirii vieții, aşa că voi porni pe vechiul drum aşa cum au pornit-o şi străbunii mei. Clasic, atunci când se termină clepsidra.
– Păi, bunicule, de ce nu-i laşi tatei cartea?
– Taică-tu e un bou! Niciodată nu a apreciat nici cultura, nici credința. El e un pseudo-pionier al unor pseudo-ştiințe care, în cele din urmă vor sfârşi ca în povestea lui Frankenstein. Ştii cine a fost ăsta?
– Ăăă…nu prea!
– Lasă, că eşti încă mic. Ai timp. Sper, murmură încet. Apoi, cu voce tare:
– Ăsta era un doctor, aşa ca tac-tu, dar cercetarea lui a produs un monstru.
– Şi care-i monstrul tatei?
– Vino să ți-l arăt. Ne-am cocoțat din nou pe marginea depresiunii şi el a privit în sus. Pământul tocmai răsărea şi mi l-a arătat cu degetul. Niciodată nu am simțit ca atunci fiorul obişnuit al unui lunar care priveşte spre planeta-mamă. Culorile lui îmi păreau mai sumbre ca niciodată şi atunci am întors capul spre bunicul. Plângea. Am ridicat iar ochii spre Pământ, emoționat, iar negrul şi maroniul lui uscat îmi păreau acum, nu ştiu de ce, mult mai familiare. Poveştile de război prindeau din nou viață în ochii mei de copil.
O, Pământ, atât de pustiu azi, odinioară atât de albastru! Cât ai fost de dorit, cât ai fost de cântat! Paradisul nostru, acum transformat în infern! Cartea îmi căzu uşor din mână, plutind ca un fulg în gravitația redusă şi rămase deschisă la pagina de titlu: Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.
