Sunt mulți uriași într-o țară în care chiar și eu, la 177 de centimetri ai mei, mă plimbam printre pietoni ca un călăreț, privind peste multe capete înainte. Uriașii Japoniei sunt în trecut. În povestirile istorice despre shogunate și samurai. Uriașii sunt în legendele castelelor războinice. În armatele mici, dar puternice și agile. Uriașe sunt statuile lui Buddha, înalte de mulți metri, ba aurii, ba cenușii. Uriași sunt bambușii infiniți și supli care păzesc Arashiyama. Dar mai sunt uriași.

Am stat mult să mă gândesc ce aș putea scrie despre Japonia și preocuparea principală văd că este să nu sun ca în reportajele din Meridianul Yamato, o carte cartonată apărută prin anii ’80 pe care o recitisem până la dezmembrare. Sunt mii de fotografii pe net, sunt mii de reportaje pe Travel, ce-ai mai putea să scrii?

Așa că nu o să vă spun despre eleganța austeră din Kyoto, văzută peste tot, de la kimonoul galben în care o doamnă măruntă, dar verticală, aluneca imponderabil și grăbit pe trotuar, până la camera mea de hotel în care dormeam pe jos, pe tatami. Aceeași delicatețe mută plutea pe străzile din centru, unde zeci de mașini și mii de oameni se mișcau în liniște deplină. Și când tăcerea părea veșnică, iar sobrietatea completă, trebuia neapărat să o vezi pe bătrânica de pe bancheta din spate a taxiului, croșetând și râzând în hohote cu șoferul cu chipiu și mănuși albe, așa cum erau îmbrăcați toți.

Nu o să vă povestesc nici despre Templul Pavilionului de Aur, pentru că n-ați crede că se poate vedea așa ceva fără filtre, nici despre grădinile din Ginkaku-ji, greblate seren în fiecare dimineață. Sau cum aș putea să va zic despre cele zece mii de porți torii de la Fushimi Inari-taisha, sub al căror portocaliu shinto te naști la nesfârșit? Cele două mii de căprioare care-ți cer mâncare pe străzile din Nara, vechea capitală, or mai apărea și pe la National Geographic. Nici despre discuțiile de seară cu un sake în față n-are rost să vă spun, pentru că nu aveți cireșii înfloriți lângă voi.

Ați văzut cu siguranță și imensa poartă shinto care parcă plutește în largul insulei altar Myiajima și ați auzit multe despre shinkansen, trenul rapid și tăcut ca o săgeată de ronin. De Yamanouchi poate nu știți, dar mi-ar trebui un articol întreg să vă evoc ce simți în apa termală de șaizeci de grade, sub cascada la fel de fierbinte care-ți plesnește spatele ca două mâini de masaj, când pe creștet îți cade ploaia racoroasă. La fel stau și maimuțele în păduricea de lângă. Fukui, Kamakura, Matsumoto, Kanazawa, la ce să mă opresc? Poate ar merita amintit parcul Kenrokuen așa, în treacăt, doar pentru că era acolo cea mai frumoasă bancă de pe pământ, nu de altceva.

În Tokyo ne-ntoarcem la uriași. Cu zeci de etaje și mii de culori luminoase, care te privesc, vorbesc cu tine, zi și noapte. Dar i-ați văzut în Lost in Translation. Tokyo în sine e un uriaș, un dragon cu zeci de milioane de capete. Dar nu despre uriașul asta voiam să vă spun.

După vreo zece zile am început să mă gândesc la uriașul nevăzut care este mereu gata să iasă de sub Japonia, de sub japonezi. M-a dus aici poate tăcerea aglomerației din Kyoto, reținerea veșnică a niponului de rând care pare mereu pe muchie de cuțit: ochii i se umezesc de trăire când îți mulțumește, vocea i se ridică, corpul pare aproape frenetic când se apleacă repetat în fața ta, bucuria copilărească e parcă gata să erupă într-un tantrum dar nu se întâmplă niciodată de tot.

Și nu era ca și cum de deasupra lor un supra-eu autoritar le interzicea invizibil să-și trăiască emoțiile până la capăt. Nu era ca și cum o severitate părintească i-a speriat. Frica oprește emoțiile, narcotizeaza sistemul nervos. Teama mare te face să te prefaci neviu. Nu, la ei nu e teamă. Emoțiile nu sunt reprimate. Dar erupția lor totală este evitată, parcă dintr-o formă de  respect față de uriașul lăuntric de dedesubt. Respect care are, în cinematografia japoneză, un gen al ei – kaiju eiga, filmele cu monștri.

Când apărea Godzilla, în 1954, teama nucleară în Pacific exista atât din cauza bombelor încasate, cât și a testelor nucleare. Așa că a fost ușor pentru vestici să vadă în spaima atomică rădăcina lui Gojira, un monstru creat în urma unor neglijențe nucleare. Dar, așa cum bănuiam, japonezii nu văd lucrurile doar așa. Hidetoshi Chiba, profesor la Digital Hollywood University în Tokyo, zice că filmele cu monștri nu evocă privitorului nipon tensiuni atomice, ci mai degrabă parabole existente mult înainte de război. Godzilla, Mothra sau Rodan își trag rădăcinile mai degrabă din respectul față de teroarea exaltata a naturii.

Japonia stă pe intersecția câtorva plăci tectonice și chiar dacă are cutremure zilnice, cele mari care o vizitează din când în când sunt treziri de monstru. Erupțiile vulcanice, furtunile, tsunami-urile, toate sunt ocazii de a întâlni uriașul naturii, mereu cu o formă de respect, pentru că terorile naturii nu sunt evenimente întâmplătoare ci, ca peste tot în istorie, au fost personificate mitologic.

În avion, la întoarcere, ascultam o prelegere despre shinto, religia lor ancestrală în care vânturile, furtunile, cataclismele erau materializări ale kami, spirite care se trăgeau din energia liant a universului, musubi. Apariția furiilor naturii erau privite cu respect pentru că a trăi în armonie cu natura însemna să trăiești în armonie cu spiritele kami. Armonie, bun, dar nu poți tu, ca om, să tragi la răspundere zeii. Când vor, când trebuie, își vor arăta fantastica grozăvie și strălucirea distrugerii. Când uriașii se trezesc, știe prea bine insula din Pacific, nu li te poți opune.

Japonezii au capitulat în condiții umilitoare după atacurile de la Hiroshima și Nagasaki. Cu toate astea, au îmbrățișat aproape cald cultura cuceritoare, America, pentru că a fost puternică și, poate, trimisă din nou de zei. Și, uite, ca o ironie, uriașul Oppenheimer, prin care a venit teribila, nimicitoarea lumină, a dat vina tot pe zei. Povestind despre cele două bombardamente nucleare, inventatorul bombei atomice ar fi citat din Baghavad Gita: “Acum devin moartea, distrugătorul lumii”. Celebra frază, un pic tradusă greșit, îi este spusă de Krishna, întruparea divină, prințului Arjuna, înainte de a se arăta în terifianta formă universală, cu multe guri și mulți ochi. Pentru că Timpul divin distruge ca să renască, în iluzoriile și dramaticele jocuri pământene. Și ne aducem aminte și de Moise, care vrea să-l vadă pe Dumnezeu. Și are voie să îi vadă doar Gloria trecând, cu mâna peste ochi, pentru că nu poți vedea chipul Domnului și să trăiești. E prea mare, sublimă și teribilă răvășirea de forțe care duce lumea mai departe.

Așa văd japonezii uriașii. Așa îi respectă. Nu știu și nu judec dacă e bine sau rău. Nu știu cât își amintesc despre uriași noile generații de băieți niponi, despre care tot mai occidentalele japoneze se plâng că sunt prea timizi, prea închiși, prea reținuți. Și se vede asta în scăderea populației, una dintre cele mai drastice de pe planetă. Nu știu unde e echilibrul între a semăna și a nu semăna cu uriașii. Poate, din respectul de-a nu-i depăși, tinerii niponi se sting ca un vulcan. Timpul ne va spune. Gojira, până la urmă, este un amestec de gorilă și balenă (kujira), două mamifere care nasc.

Dar nu am putut să nu mă plec în fața Japoniei când am plecat, cu respect pentru o insula în care am văzut grandoarea purității, forța dospirii și a amânării și siguranța ritualurilor împărtășite. Ochii niponi zâmbesc cu forță.

Mulțumesc Japonia, o să ramani mereu unul dintre uriașii mei. Arigatou gozaimasu!