Japonia nu-i a noastră. E a uriașilor urmașilor lor.

Sunt mulți uriași într-o țară în care chiar și eu, la 177 de centimetri ai mei, mă plimbam printre pietoni ca un călăreț, privind peste multe capete înainte. Uriașii Japoniei sunt în trecut. În povestirile istorice despre shogunate și samurai. Uriașii sunt în legendele castelelor războinice. În armatele mici, dar puternice și agile. Uriașe sunt statuile lui Buddha, înalte de mulți metri, ba aurii, ba cenușii. Uriași sunt bambușii infiniți și supli care păzesc Arashiyama. Dar mai sunt uriași.

Am stat mult să mă gândesc ce aș putea scrie despre Japonia și preocuparea principală văd că este să nu sun ca în reportajele din Meridianul Yamato, o carte cartonată apărută prin anii ’80 pe care o recitisem până la dezmembrare. Sunt mii de fotografii pe net, sunt mii de reportaje pe Travel, ce-ai mai putea să scrii?

Așa că nu o să vă spun despre eleganța austeră din Kyoto, văzută peste tot, de la kimonoul galben în care o doamnă măruntă, dar verticală, aluneca imponderabil și grăbit pe trotuar, până la camera mea de hotel în care dormeam pe jos, pe tatami. Aceeași delicatețe mută plutea pe străzile din centru, unde zeci de mașini și mii de oameni se mișcau în liniște deplină. Și când tăcerea părea veșnică, iar sobrietatea completă, trebuia neapărat să o vezi pe bătrânica de pe bancheta din spate a taxiului, croșetând și râzând în hohote cu șoferul cu chipiu și mănuși albe, așa cum erau îmbrăcați toți.

Nu o să vă povestesc nici despre Templul Pavilionului de Aur, pentru că n-ați crede că se poate vedea așa ceva fără filtre, nici despre grădinile din Ginkaku-ji, greblate seren în fiecare dimineață. Sau cum aș putea să va zic despre cele zece mii de porți torii de la Fushimi Inari-taisha, sub al căror portocaliu shinto te naști la nesfârșit? Cele două mii de căprioare care-ți cer mâncare pe străzile din Nara, vechea capitală, or mai apărea și pe la National Geographic. Nici despre discuțiile de seară cu un sake în față n-are rost să vă spun, pentru că nu aveți cireșii înfloriți lângă voi.

Ați văzut cu siguranță și imensa poartă shinto care parcă plutește în largul insulei altar Myiajima și ați auzit multe despre shinkansen, trenul rapid și tăcut ca o săgeată de ronin. De Yamanouchi poate nu știți, dar mi-ar trebui un articol întreg să vă evoc ce simți în apa termală de șaizeci de grade, sub cascada la fel de fierbinte care-ți plesnește spatele ca două mâini de masaj, când pe creștet îți cade ploaia racoroasă. La fel stau și maimuțele în păduricea de lângă. Fukui, Kamakura, Matsumoto, Kanazawa, la ce să mă opresc? Poate ar merita amintit parcul Kenrokuen așa, în treacăt, doar pentru că era acolo cea mai frumoasă bancă de pe pământ, nu de altceva.

În Tokyo ne-ntoarcem la uriași. Cu zeci de etaje și mii de culori luminoase, care te privesc, vorbesc cu tine, zi și noapte. Dar i-ați văzut în Lost in Translation. Tokyo în sine e un uriaș, un dragon cu zeci de milioane de capete. Dar nu despre uriașul asta voiam să vă spun.

După vreo zece zile am început să mă gândesc la uriașul nevăzut care este mereu gata să iasă de sub Japonia, de sub japonezi. M-a dus aici poate tăcerea aglomerației din Kyoto, reținerea veșnică a niponului de rând care pare mereu pe muchie de cuțit: ochii i se umezesc de trăire când îți mulțumește, vocea i se ridică, corpul pare aproape frenetic când se apleacă repetat în fața ta, bucuria copilărească e parcă gata să erupă într-un tantrum dar nu se întâmplă niciodată de tot.

Și nu era ca și cum de deasupra lor un supra-eu autoritar le interzicea invizibil să-și trăiască emoțiile până la capăt. Nu era ca și cum o severitate părintească i-a speriat. Frica oprește emoțiile, narcotizeaza sistemul nervos. Teama mare te face să te prefaci neviu. Nu, la ei nu e teamă. Emoțiile nu sunt reprimate. Dar erupția lor totală este evitată, parcă dintr-o formă de  respect față de uriașul lăuntric de dedesubt. Respect care are, în cinematografia japoneză, un gen al ei – kaiju eiga, filmele cu monștri.

Când apărea Godzilla, în 1954, teama nucleară în Pacific exista atât din cauza bombelor încasate, cât și a testelor nucleare. Așa că a fost ușor pentru vestici să vadă în spaima atomică rădăcina lui Gojira, un monstru creat în urma unor neglijențe nucleare. Dar, așa cum bănuiam, japonezii nu văd lucrurile doar așa. Hidetoshi Chiba, profesor la Digital Hollywood University în Tokyo, zice că filmele cu monștri nu evocă privitorului nipon tensiuni atomice, ci mai degrabă parabole existente mult înainte de război. Godzilla, Mothra sau Rodan își trag rădăcinile mai degrabă din respectul față de teroarea exaltata a naturii.

Japonia stă pe intersecția câtorva plăci tectonice și chiar dacă are cutremure zilnice, cele mari care o vizitează din când în când sunt treziri de monstru. Erupțiile vulcanice, furtunile, tsunami-urile, toate sunt ocazii de a întâlni uriașul naturii, mereu cu o formă de respect, pentru că terorile naturii nu sunt evenimente întâmplătoare ci, ca peste tot în istorie, au fost personificate mitologic.

În avion, la întoarcere, ascultam o prelegere despre shinto, religia lor ancestrală în care vânturile, furtunile, cataclismele erau materializări ale kami, spirite care se trăgeau din energia liant a universului, musubi. Apariția furiilor naturii erau privite cu respect pentru că a trăi în armonie cu natura însemna să trăiești în armonie cu spiritele kami. Armonie, bun, dar nu poți tu, ca om, să tragi la răspundere zeii. Când vor, când trebuie, își vor arăta fantastica grozăvie și strălucirea distrugerii. Când uriașii se trezesc, știe prea bine insula din Pacific, nu li te poți opune.

Japonezii au capitulat în condiții umilitoare după atacurile de la Hiroshima și Nagasaki. Cu toate astea, au îmbrățișat aproape cald cultura cuceritoare, America, pentru că a fost puternică și, poate, trimisă din nou de zei. Și, uite, ca o ironie, uriașul Oppenheimer, prin care a venit teribila, nimicitoarea lumină, a dat vina tot pe zei. Povestind despre cele două bombardamente nucleare, inventatorul bombei atomice ar fi citat din Baghavad Gita: “Acum devin moartea, distrugătorul lumii”. Celebra frază, un pic tradusă greșit, îi este spusă de Krishna, întruparea divină, prințului Arjuna, înainte de a se arăta în terifianta formă universală, cu multe guri și mulți ochi. Pentru că Timpul divin distruge ca să renască, în iluzoriile și dramaticele jocuri pământene. Și ne aducem aminte și de Moise, care vrea să-l vadă pe Dumnezeu. Și are voie să îi vadă doar Gloria trecând, cu mâna peste ochi, pentru că nu poți vedea chipul Domnului și să trăiești. E prea mare, sublimă și teribilă răvășirea de forțe care duce lumea mai departe.

Așa văd japonezii uriașii. Așa îi respectă. Nu știu și nu judec dacă e bine sau rău. Nu știu cât își amintesc despre uriași noile generații de băieți niponi, despre care tot mai occidentalele japoneze se plâng că sunt prea timizi, prea închiși, prea reținuți. Și se vede asta în scăderea populației, una dintre cele mai drastice de pe planetă. Nu știu unde e echilibrul între a semăna și a nu semăna cu uriașii. Poate, din respectul de-a nu-i depăși, tinerii niponi se sting ca un vulcan. Timpul ne va spune. Gojira, până la urmă, este un amestec de gorilă și balenă (kujira), două mamifere care nasc.

Dar nu am putut să nu mă plec în fața Japoniei când am plecat, cu respect pentru o insula în care am văzut grandoarea purității, forța dospirii și a amânării și siguranța ritualurilor împărtășite. Ochii niponi zâmbesc cu forță.

Mulțumesc Japonia, o să ramani mereu unul dintre uriașii mei. Arigatou gozaimasu! 

3 comentarii
    Oana Brebenel

    Interesanta abordare a unei natii in mijlocul careia mi-am petrecut si eu o luna intr-una dintre cele mai fierbinti si mai umede luni ale anului: august. Eu una, din pacate, am plecat de acolo mai bulversata de personalitatea japonezilor si de destinul Japoniei decat cand sosisem pe insula. Imi amintesc mirosul care m-a invaluit inca de la coborarea din avion si care avea sa ma insoteasca pe tot parcursul sederii noastre acolo. Soseam pe o coada de taifun, dupa cum spunea tatal sotului meu. Era asa, un aer in care se raspndeau mereu miliarde de miliarde de particule fine de apa. Ca o ploaie fabuloasa, de legenda.
    M-am bucurat, impreuna cu sotul meu, de fiecare secunda petrecuta acolo. Cel mai puternic sentiment care ma incerca la final de vacanta, cand ne napadea regretul despartirii, era unul de claustrofobie. Imi spuneam ca nu as putea sa traiesc acolo mai multi ani, tocmai pentru ca nu intelesesem nimic si nu credeam ca voi putea vreodata sa inteleg ceva din personalitatea japonezilor.
    Imi ramane un evantai bleu cu buline albe pe care l-am primit de la o japoneza tanara care citea pe iarba, intr-un parc imens al carui nume imi scapa acum. Poate era Ueno. Un parc inconjurat de cladirile inalte ale Tokio-ului. Un parc in care ne plimbam la lasarea serii si in care ne amuzam ca va trebui sa innoptam daca cumva nu iesim a timp, inainte de inchiderea portilor. Un parc fara sfarsit in mijlocului celui mai urba peisaj pe care ti-l poti imagina.

    laurentiu sulai

    Frumos scris Dobro! Ai gasit o modalitate diferita de a descrie experienta ta acolo.Trebuie sa recunosc ca imi doresc de mic sa ajung in Japonia.Am fost influentat de cartile citite despre cultura japoneza si filmele vazute.Totusi citind articolul tau am simtit ceva diferit referitor la aceasta cultura.O abordare care imi face putin pielea de gaina si ma pune pe ganduri,facandu-ma sa ma indoiesc de capacitatea mea de a putea intelege, macar intr-o proprtie mica, cultura japoneza.
    Dupa ce am citit scrierea ta aproape ca nu imi mai doresc sa merg acolo de frica ca nu cumva sa nu imi mai pot gasi locul in lumea de dincolo de Japonia dar in acelasi timp sunt constient ca nu ma voi putea integra nici acolo.Este ca atunci cand visezi de mic la femeia din poster-ul atarnat pe perete iar atunci cand ai ocazia sa o intalnesti iti este teama sa interactionezi de teama ca nu cumva sa o pangaresti cu superficialitatea ta.

    Permalink

    Hai bre, că m-ați îngălbenit puțin și pe mine deși aș mai avea mult până să ajung ca oul frustrat din farfuria de Paște. Eu vă mai zic doar atât :
    If it wasn’t for the nips
    Being so good at building ships
    The yards would still be open on the clyde
    And it can’t be much fun for them
    Beneath the rising sun
    With all their kids committing suicide.

    De la Waters cântare. Cum ti-a scăpat asta, ca doar ești de meserie, asta cu adolescenții niponi sinucigași, nu ai zis nimic.

Adaugă un comentariu
Numele tau *
Email *
Mesajul tău

Scrise de...
Adrian Andrei

Producător de muzică. Muzician al producției.

Adrian Popescu

Om bun la toate, dar mai ales la marketing.

Alex Tocilescu

Scriitor. Publicitar. Pisicofil. Președinte de bloc.

Alexandru Anghel

Luptător al Binelui. Al Binelui Învinge.

Ana Coman

Cu vocea și chitara la degetul mic.

Bogdan Budeș

Spirit critic. Regizor.

Bogdan Șerban

LogOutist profesionist.

Carla Teaha & Adrian Popescu

Scandinavi din România.

Carla-Maria Teaha

Neastâmpărată și nealiniată. Cucerește Radio Guerrilla pentru toate fetele de pe frecvențe.

Claudiu Leonte

Spirit ludic și gastronom liric.

Corina Jude

Iubitoare de insecte. În special Lepidoptere.

Cristina Toma

Manager al Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi.

Doru Panaitescu

Iubitor de păsări și alte animale.

Florin Iaru

Poet. Optzecist douămiist. Martor al lui Apple.

George Mihalcea

Știrist. Cinefil convins.

Georgiana Crețu

Specializată în studiul liliecilor și analiza ultrasunetelor.

Gilda Comârzan

Stăpâna hohotelor de surâs.

Ionuț Tăușan

Antlover: pe urmele furnicilor.

Iulian Tănase

Războinic de tot RîSSul.

Liviu Mihaiu

Fondator Academia Cațavencu. Fondator Radio Guerrilla.

Liviu Surugiu

Scriitor. Cititor. Bun la amândouă.

Mădălina Ștefu

Absolventă de anagramatică și alte jocuri de cuvinte.

Mani Gutău

Muzician de cuvînt.

Marta-Ramona Novăceanu

Profă de Română de România.

Matei Oprina

De la Guerrilla de Dimineață până seara.

Mihai Dobrovolschi

Cogito Ego Sum.

Mitoș Micleușanu

Spirit multifuncțional, atins de Febre39.

Nic Cocîrlea

Tovarăș de drum. Camarad, Nomanslander.

Oleg Garaz

Muzicolog, specialist în BMW (Bach, Mozart, Wagner)

Petru Stratulat

Liniștitor, fără efecte.

Radio Guerrilla

Suntem noi, toți cei care gândim la fel. Eliberadio.

Redacția

Una pentru toți, toți pentru Radio Guerrilla.

Ruxandra Georgescu

Îndrăgostită de toate cele care nu există.

Sebastian (Memo) Vrînceanu

Maestru biciclofonist.

Sergiu Torok

Iubitor de fluturi.

Simona Toma

Poetă, librar şi încă ceva.

Sorin Badea

Cu știința-n sânge.

Teodora Vamvu

Zînă online. Dar și offline.

VRTW

Vinyl, Rum, Tapas & Wine