Nu te mai uita la părul meu care albește. Nu te mai uita la ridurile care apar pe față, nici după firele care cad, nici după amintirile care se șterg. Termină cu pozele! Hai mai bine să spunem povești. Ce-a spus el, ce-a spus ea, sunt lucruri care în mod normal nu mă interesează. Dar pe 2 octombrie am avut urechi doar pentru poveștile lui. Despre acest talent al său de povestitor știam deja de la precedentele întâlniri, când de pe scenă ne livra câte o istorisire care să acompanieze cântecele, cadou așteptat de fiecare dată și pe care nu mă simțeam stânjenit să-l primesc, așa cum mi se întâmplă mai mereu când vine vorba de primit cadouri. Ficțiune, realitate, ceva la granița dintre ele – chiar Damien Rice o spune, public, că nu toate versurile sale sunt rezultatul direct al lucrurilor pe care le trăiește sau pe care le simte.

Uneori e un om fericit, chiar dacă de cele mai multe ori muzica pe care o face ar putea spune altceva. Pentru că muzica este modul lui de a face terapie, de a se decărca, de a se face bine, e un ciclu natural al vieții de artist, cum este mâncatul pentru noi. Uneori, e nevoie de terapie suplimentară, uneori nu poți trece peste depresii oricâte cântece ai scrie, uneori te bagi cu capul în chiuvetă, sub apă, până fix în momentul în care se termină de tot aerul și apoi ieși la suprafață, îi dai corpului aerul necesar și speri că asta te va face să simți, să simți recunoștință, fericirea că trăiești și că problemele tale, cele care te-au făcut să te simți rău, nu-s poate cele mai nasoale lucruri de pe lume, nu-s chiar precum aerul lipsă, aducător de moarte. Să te vindeci. Despre depresie știu încă prea puține, așa că n-am făcut decât să ascult cu atenție. M-a bucurat să-l văd bine pe omul pe care l-am tot ascultat de vreo 12 ani încoace, dar cel mai tare m-am bucurat după concert, când l-am văzut ușor descoperit. Cu o parte din costumul de magician dat jos, îmbrăcat în straie comune, bând vin din aceeași sticlă ca noi, ascultând și fredonând aceeași muzică. M-am bucurat să-l aud cântând cu Dan Byron în spatele Operei, sub un însemn comunist pe care scria “Registratură”, m-am bucurat să văd atâția oameni zâmbind, să-i văd prietenii dansând, socializând. Povestea e destul de lungă și, scurtată, ar suna cam așa: încă de când am auzit prima dată piesa “Cheers, Darling” am știut că aș vrea să stau la un pahar cu omul care a scris așa ceva. Încă de când ne-am îmbătat noi într-o seară și am ascultat discul “Live At Fingerprints” și ne-am uitat la liveuri pe Youtube, încă de pe atunci s-a format în mintea mea această imagine cu momentul care avea să devină realitate câțiva ani mai târziu, mai exact întâlnirea cu Damien Rice de la și de după concertul său din București. Că și-a amintit că ne mai văzusem la Moscova, cu un an în urmă, a fost frumos. Că mi-a zis că de atunci i s-a întipărit în minte ideea de a veni să cânte la București, a fost frumos din partea lui, n-am de unde să știu dacă așa s-a întâmplat. Mi-a plăcut și deschiderea cu care mi-a vorbit despre cum își alege locurile în care să cânte, depre cum s-a săturat puțin de obligatoriile Londra, Paris, New York etc. pe care le fac toți artiștii când pleacă în turneu și de cât de privilegiat se simte că a putut să facă un turneu în locuri în care n-a mai cântat până acum. Turneul pe care l-a făcut cu barca anul ăsta, ‘Wood Water Wind’ a fost un vis de-al său care i-a adus o mare bucurie devenind realitate. Ar vrea să cânte în locuri frumoase din țara noastră și dacă i se prezintă un proiect vandabil agentului său acest lucru ar putea deveni și el realitate.

Adevărul e că m-au bucurat multe întâmplări ciudate și improbabile din ziua respectivă, dar cel mai tare, cel mai prețios moment rămâne cel în care l-am convins să bea vișinată. Un lucru atât de important pentru noi, românii. Și da, i-a plăcut, suficient încât să o bea chiar și trecând peste regula de a nu amesteca alcoolurile.

Cheers, darling!