E ziua cuiva. A unor milioane de discuri și a unui singur mare album, unul fără copertă, mai cunoscut după poreclă decât după numele oficial dat de Beatleși, nume care întâmplător este chiar… The Beatles. ‚The White Album’, cum i se spune în popor, pentru că a lui copertă este hipnotizant de albă și de goală, este al nouălea album de la Beatles, unul care face mâine, pe 22 noiembrie frumoasa vârstă de 50 de ani.
O ciudățenie de album din mai multe motive. Venea după Sgt. Pepper’s Lonely Heart Club Band și The Beatles își doreau neapărat „altceva”. Contrastul dintre cele două se vede încă de la copertă. Să luăm apoi și stilurile abordate pe Albumul Alb: de la ska la blues. Și să nu uităm că a fost un dublu album, 30 de piese. Pe lângă tradiționalul “la mulți ani!” și aducerea aminte, mai e ceva de sărbătorit legat de Marele Alb, ceva ce pleacă tot de la nebunia lui de copertă, sau de la lipsa ei. Artistul Richard Hamilton și Paul McCartney sunt responsabili pentru „design”. Ei au decis să numeroteze fiecare copie de vinyl a acestui album ca un fel de mișto la adresa colecționarilor. Au creat o ediție numerotată și limitată la ceva care s-a vândut în cinci milioane de exemplare. Ce-i drept, s-au găsit nebuni, de exemplu băiatul ăsta care în 2008 a cumpărat copia cu numărul 0000005 de pe eBay pentru vreo 20.000 de lire.
Treaba și mai amuzantă e că există un arist din New York care fără să fie fan Beatles are acum în colecție vreo 2000 dintre copiile numerotate ale albumului și se prea poate s-o vrea și pe a ta. De mai bine de 10 ani face treaba asta, el acum având 38. Proiectul său are și un nume, We Buy White Albums și se plimbă prin galeriile de artă din Statele Unite și din Liverpool. Dacă nu mă credeți pe cuvând, îl găsiți și pe Instagram @webuywhitealbums. Ne paște și o relansare a albumului pe 4 discuri, asta tot în atenția colecționarilor, dar al nostru artist e interesat pentru proiectul său exclusiv de prima presă. Domnul Rutherford Chang, că așa îl cheamă pe eroul nostru, spune că a încercat să abordeze acest proiect mimând apucăturile unui fan Beatles adevărat și mai ales apucăturile unui colecționar de discuri, dar ducând aceste apucături spre absurd. Și te-ai putea întreba de ce naibii ai vrea să te uiți la o expoziție cu mii de obiecte de același fel, în special dacă “obiectul” este o copertă albă și numerotată. Intrați pe pagina lui de Instagram măcar și răspunsul o să vă vină destul de repede. Aproape fiecare exemplar are viața lui, trăită în ăștia 50 de ani de la apariție. Cu stickere pe ele, cu scris cu markerul pe el, mesaje ascunse, desene și… acel număr unic pe fiecare.
Cred că ăsta e obiectul colecționabil ideal. O ediție în teorie limitată a unui produs identic. Și cu toate astea, fiecare exemplar este unic și colecția aproape imposibil de completat. Aproape. Ce ironie!
