Acum câțiva ani apărea pe un site un interviu cu mine, în care vorbeam despre Guerrilla. Nu făceam declarații incendiare, vorbeam doar despre radio, în general, și ce ne propuneam pentru viitor. Orele care au urmat deveneau prima mea experiență profund negativă cu lumea comentariilor online. Zeci de comentarii extrem de nervoase mă acuzau de tot felul de orori. Intuiția îmi spunea ferm că sunt scrise de aceeași persoană, dar nu asta mă impacta. Am intrat într-un fel de teroare interioară la gândul că oamenii (și da, era atât de atotcuprinzător termenul) or să mă vadă ca pe un monstru, căci doar asta insinua lungul șir de păreri.

Acum ne-am obișnuit cu toții, mai ales noi, cei un pic mai „publici“, să fim înjurați sau amenințați. Dar atunci, în deflorarea aceea abuzivă și publică, corpul meu a reacționat irațional. Am vomitat o zi întreagă și mi s-au învârtit în cap nedreptatea de a fi acuzat de ce nu am făcut, furia și nevoia de răzbunare și ciuda că, oricât m-aș dezvinovăți, comentariile alea aveau o putere magică asupra cititorilor. Totul era pierdut.

Am mai trăit asta anul trecut, când la orice gând al meu postat online, din cauza grabei cu care am fost etichetat, devenisem o țintă, un reprezentant al corupției și mizeriei umane. Ce ne face însă să devenim victime în lumea asta virtuală? De ce masele se coagulează atât de puternic și de repede și se grăbesc să ne judece după criterii atât de străine de percepția noastră despre realitate? Păi, că să nu va fierb, e omenesc.

Pe scurt, cred că sunt două aspecte cuantificabile care ne fac să tremuram când încep să curgă înjurăturile în comentarii, urmate de unul posibil, ca supoziție:

În primul rând, anonimitatea sau lipsa unui contact fizic. Multe studii arată ceea ce bănuim. Și anume: cu cât comentatorii online sunt mai greu de identificat sau de contactat personal, cu atât agresivitatea atitudinii lor crește.

Potrivit unui studiu, din 900 de comentarii pe o temă fierbinte, imigrația, jumătate erau în publicații cu anonimitate a comentatorilor, jumătate cu utilizatori identificabili. 53% dintre comentatorii anonimi au fost necivilizati în opiniile lor, față de doar 29% dintre cei ne-anonimi.

Alt studiu, al Universității Wisconsin, arată: cu cât comentatorii unui articol sunt mai anonimi, cu atât cititorii acestuia devin mai polarizați. Efectul a căpătat și un nume: „The nasty effect”.

Multe alte studii au aceeași direcție. Albert Bandura a arătat că, în lipsa responsabilității, agresivitatea crește. De asemenea, prejudecățile în comentarii fac oamenii să comenteze cu mai multă prejudecată, iar opiniile și comentariile aferente unui articol ne schimbă percepția despre influența conținutului.

Cei care comentează par să fie mai agresivi, mai polarizați, mai reci și mai îndrăzneți în comentariile lor decât în viață reală, lucru pe care de multe ori nu îl realizăm pe moment. Tindem să credem că ceea ce cititorii au opinat pe net ar susține și în viată reală.

Apoi apare și confiscarea opiniei de către un număr relativ mic de cititori. M-am uitat în posturile proprii de pe pagina mea de fani. La un reach de aproximativ 10.000 de cititori, numărul comentariilor variază între doar câteva, până în zece, și câteva zeci. Chiar dacă mulți citesc articolul, cei care își asumă un comentariu sunt puțini. Să spunem că citesc postul doar o mie, două, hai, poate doar câteva sute de oameni. Tot ne putem imagina o sala întreagă în care opinii vocale au doar câțiva. Fiind însă intense și de multe ori agresive, cred că bănuim în spatele pasivității celorlalți un oarecare acord. Altfel ne-ar apăra, nu?

Dacă scriem o părere pe wall și răspund, să spunem, douăzeci de oameni în comment-uri, dintre care opt sunt necivilizati și agresivi, iar restul neimplicați, cred că, printr-o inducție emoțională, bănuim că toți cei 12.000 ne urăsc pentru ce spunem.

Și aici apare al treilea element: avem, adânc în noi, o teamă arhaică de excludere. Este pe larg analizată de antropologie, dar și ușor de bănuit: a fi exclus dintr-un trib a însemnat pentru strămoșii noștri, vreme de multe zeci de mii de ani, moartea. Frica de a vorbi în public, de exemplu, are și ea această coordonată: dacă un cuvânt greșit, o grimasă, îi face pe toți cei prezenți să ne afuriseasca pe loc, arătându-ne că nu mai suntem bine primiți în rasa umană? Irațional, dar intens, pe moment.

Am mai învățat ceva din expunerea asta a mea aproape masochistă. Vei găsi mereu oameni care îți împărtășesc parte din păreri. Vei găsi, cu siguranță, măcar oameni care sunt pregătiți să te asculte, chiar dacă nu îți dau dreptate. Nevoia noastră de apartenența este o condiție profund umană. Cred că e important să ne găsim. Și pentru asta, trebuie să ne facem simțită prezența, semnalizându-ne valorile, credințele. Cu curaj.