Atunci mi-am acoperit ochii cu degetele răsfirate, dar am rezistat până la capăt!

Tre să recunosc, mă uit la filme de groază, chiar dacă rareori se ridică la nivelul așteptărilor, tradiția rămâne tradiție și din fericire se mai găsesc unele tari! Mi se trage din adolescență, când în URSS nu existau decât filme de propagandă sau pentru copii, când despre occident se spunea că e pe ducă, adică în ultimul stadiu de putrefacție, apoi, după ’80 au apărut saloanele video, era o rublă intrarea, un fel de 10 lei.

Încălzirea se făcea cu niște Tom și Jerry, apoi urma filmul ales. Ei bine, îmi amintesc, prin ’84, aveam vreo 12 ani, am văzut pentru prima dată un horror, ma exact Evil Dead. Atunci mi-am acoperit ochii cu degetele răsfirate, dar am rezistat până la capăt! Am rămas cu gura căscată, la propriu! Și părul zburlit! Apoi a urmat și Aliens. Din nou, părul zburlit. Ce să mai… senzații tari de altă dată.

Iar astăzi, dacă nu mă uit la un film de groază măcar odată la două săptămâni, nu mă simt om. Prefer să le văd noaptea, unele se prelungesc în vise. Bun, ca să nu mă lungesc, chiar săptămâna trecută am văzut un horror bun, recomandabil. De fapt ce înseamnă horror? Că pentru mine ceva horror e ceva de nevăzut pentru alții, iar ce e horor pentru alții, pentru mine e dramă. Și nu e nicio epatare, dimpotrivă, pe mine mă întristează faptul că m-am desensibilizat.

Mi-ar spune cineva: Băi, tu faci fițe! Să te vedem la război, prin foc și schije, sau capturat de inamic, să vezi acolo horror. Ei bine, pentru mine horror e neputința de a interveni acolo unde e nevoie de ajutor. Sau să vezi prin ce trec oamenii rămași fără case și puși pe fugă, din cauza calamităților sau a bombardamentelor. Să-ți pierzi apropiații, să nu mai înțelegi ce ți se întâmplă și de ce. Asta e horror! Și la urma urmei, chiar și sărăcia e un fel de horror, tradițional. În fine, iar m-am lungit…

Gata, filmul de azi: Hereditary (2018), regie Ari Aster.

Să-l vedeți pe amurgite, cu luminile la minim, hă-hă-hă, așa cum v-am sugerat de fiecare dată.