E aproape noiembrie. Ştiu asta. Am mai mulţi indicatori ce-mi semnalează acest lucru: s-a întors în sfârșit tot Bucureștiul din vacanţă, s-a dat drumul la vânătoare, am arsuri la stomac dimineaţa şi mă dor încheieturile, verdele crud al boschetelor din faţa casei devine uşor patinat, se joacă Steaua-Dinamo, am atacuri de panică financiară, văd multe mirese pe stradă… „aşa deci, îmi spun jucându-mă cu un plic nedeschis, s-a dat drumul la nunţi”. Îmi număr în gând prietenii, cunoştinţele, colegii, rudele rămase nemăritate, îi pun cap la cap, încerc să-mi dau seama cine ar putea face pasul în toamna asta; cât şalău pané, ruladă doboş şi friptură de porc voi îndura stoinic din nou. Constat că s-a căsătorit și ultimul prieten calificat pentru asta  de pe listă iar ceilalți burlaci din gașcă ce au rămas divorțați sunt cazuri fără rezolvare. Asta nu înseamnă că sunt ferit de pericole. Au început să se căsătorească aia micii, nepoți sau copii unor prieteni ceva mai în vârstă.

De cum orologiul canonic a dat startul sezonului de nunţi, începe în tot oraşul marea alergătură, vin weekend-urile în care şiruri de limuzine, mercedesuri şi loganuri primenite frumos cu voal alb circulă prin oraş şi claxonează jovial, în care parcurile şi grădinile publice sunt decor de fotografii de mireasă cu rudele din Titu, în care cerul înnoptat e brăzdat de artificii iar restaurantele se închid pentru publicul nenuntaş: „Aş dori să rezerv o masă vă rog…” „Aaaa, ne pare rău, avem nuntă şi săptămâna viitoare e la fel şi tot aşa până prin noiembrie”. Într-un anumit sens demografic, toată această agitaţie are farmecul ei aparte, e perioada în care oamenii de pe stradă sunt mai fericiţi, tinerii se îmbrăţişează, îşi spun „da” mai mult decât „nu”, citeşti în ochii lor sclipirea dezarmant de sinceră a optimismului, aşa cum în ochii proprietarilor de cârciumi organizatoare vezi fericirea pecuniară, la fel de sinceră şi ea.

Povestea pe scurt e aproape la fel de decenii încoace: cu un an înainte, el şi-a luat inima în dinţi şi a cerut-o de soţie. Ea a vărsat o lacrimă şi a simţit că inima stă să-i sară din piept de preaplin. S-au sărutat şi au hotărât că vor face nunta vieţii lor: nu foarte mare, nu pretenţioasă, ci neconvenţională şi plină de prieteni apropiaţi şi de distracţie. Între timp au aflat şi familiile, care, după felicitările de rigoare, ca printr-un mister, au scos dintr-un sertar o listă cu invitaţii din neam. „Ce-s cu ăștia?”, „Rude mamă, am fost la ei la nuntă, nu se poate…”În cele din urmă nunta intimă visată a ajuns pe la 130 de invitaţi, dintre care doar vreo 20 sunt prietenii buni de pe lista iniţială. Îndrăgostiţii ajung la concluzia că e nevoie de organizare şi restaurant. Îşi spun în sinea lor ca o să-l ia pe cel mai bun, pe acela ce le va plăcea cel mai mult. Sigur că Acela este rezervat de mult şi trebuie să se îndrepte către altul şi altul, iar după o săptămână de căutări, data nunţii se mută din primăvară în toamnă, pentru a avea parte de un restaurant decent și pentru a nu sfârșii lamentabil într-un ballroom din Prelungirea Ghencea.

Şeful de sală soseşte cu nişte foi în mână, pe care stau aşternute vreo 3 tipuri de meniu. Cel mai ieftin cade din start, deoarece nu cadrează; cel mai scump e cam scump, aşa că şeful de sală îl recomandă pe cel mediu – la care tinerii vor să mai facă niscaiva adăugiri, iar la final se bate palma pe cel mediu cu adăugiri – la preţul celui scump. Şeful de sală îi felicită încă o dată la plecare şi ţine să menţioneze că „facem să fie frumos şi bine”. Şi astfel, la data stabilită, după pişcoturile de la primărie şi vinul de la biserică, grupul numeros de nuntaşi anonimi descinde în cârciuma aranjată cu voal alb, flori şi saten cu fundă pe scaune. Şi astfel începe fix aceeaşi poveste cu antreurile româneşti: roşii umplute cu vinete, ruladă doboş, trei felii de salam, o tartină de fiţe cu icre de somon, un ou umplut, caşcaval Dalia şi câteva legume, după care şalăul pané, sărmăluţele, mix grill-ul, tortul, pupăturile rudelor, plicul, nota restaurantului ce include şi câteva farfurii sparte, şpaga chelnerilor colectată şi numărată cu tact de şeful de sindicat, în timp ce toţi ceilalţi se uită dacă e bine… în final, am scăpat! A fost o nuntă frumoasă.

Şi uite-aşa, pe nepusă masă, se face şi noiembrie. Sezonul se închide. Cârciumile reîncălzesc ciorbiţa de văcuţă pentru clienţii regulari. „Nu vă supăraţi, e cam acră ciorba”; „E bună dom-le, ce are, nu-ţi place, nu mânca, du-te în altă parte… nu sărăcim noi dintr-un scârţar ca tine… las’ că vine el iarăşi sezonul de nunţi!”