La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce ar scrie pe prima pagina a autobiografiei tale?
Concursul se încheie duminică, 27 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 28 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
Citat sentimental din văgăunele Internetului:
Shame is inflamatory
Self-love is healing
Complement circumstanțial de timp: 22 Ianuarie 2019, 17:05
Subiect: fetița Simona
Complement circumstanțial de loc al Subiectului: Parc Copou
Complement de agent: Simona Ciobotărescu
Complement circumstanțial de loc al Complementului de agent: cabinet psihoterapie
Mi-a zis că o sa facem un exercițiu și m-a rugat să mă așez confortabil și să închid ochii. Am simțit imediat un pic de nesiguranță, privind reticent ideea de a fi cu ochii închiși, răgaz de a fi studiată în voie. M-a citit repede și m-a liniștit, zicându-mi că închide și ea ochii. Are o voce joasă și vorbește în șoaptă, conducându-mă spre o zonă în care mă simt safe. O practică clasică, îmi zic, modul de transmitere a mesajului și conținutul au efect sinergetic. Mă îndeamnă să îmi imaginez o bulă în jurul meu. Îmi vine în ajutor cu o imagine vizuală, exemplificând genul acela de bulă de plastic transparent, în care se joacă copiii, rostogolindu-se. Plutesc liber prin aer intr-o bulă. Neliniște: adesea visez că zbor; euforia zborului e împletită cu spaima și/sau frustrarea că nu pot controla direcția, altitudinea, viteza. Mă uit în jur din interiorul bulei și văd munți joși și lini, acoperiți de iarbă. Păduri verzi. Realizez cu nemulțumire că nu este niciun lac, niciun izvor. Surprinsă: dacă vreau apă, trebuie să fac eforturi să o creez, nu mi se infățișează spontan. Îmi spune că pot lua cu mine în bula orice vreau eu: mobilă Mobilă?!, cărți, oameni. Contrariată: de ce aș lua oameni? Este bula mea – nu ca proprietate totuși –. Nici prin cap nu mi-a trecut că ar fi/aș putea crea și alte personaje. Remarc uimită că bula mea nu e imaginată potrivit așteptărilor ei: eu văd doar natură, peisaje mult râvnite pe care aproape că le miros. E de prisos să le iau cu mine in bulă, le privesc foarte bine si așa. Sau oare să ies e o opțiune?
Începe a doua parte a exercițiului: Imaginează-ți că te plimbi pe undeva, mergi pe o alee, prin Copou, de exemplu. Îmi inlesnește iar procesul imaginativ și eu o urmez recunoascatoare: mă plimb prin Copou pe o alee. Gata cu bula, îmi zic? Ah, era doar așa, să mă transporte în comfort zone în care puteam să-mi creez și simpatizanți – ca personajele ajutătoare din basme care există doar ca să servească eroul, ele nu au o viață de sine stătăoare –. Prima parte și-a făcut treaba. Treci peste! Îmi spune că în depărtare se vede o fetiță de 3-4 ani care plânge și mă intreabă ce fac. Mă sugrumă o emoție și mi se umezesc ochii. Îi deschid un pic jenată să verific dacă mă vede cum mă încearcă plânsul. Are ochii inchiși. Mă liniștesc repede și trag iar perdeaua pleoapelor. Dar îmi aduc aminte de fetiță, trebuie să fac ceva, ea plânge! Mă apropii încet de ea și mă aplec ca să se simtă încrezătoare să vină spre mine. Adulții ăștia neliniștesc și frustrează copiii când le vorbesc fără să-și ajusteze înălțimea. Mă asigur că nu e rănită. O strâng în brațe și îi mângâi părul, îi simt recunoascător moliciunea și îi compătimesc fragilitatea. Îmi pun toate speranțele în îmbrățișarea asta! Mă alină pe mine și știu că și pe ea. Câtă nevoie aveam amândouă de ea!
Undeva pe la mijlocul raționamentului îmi dau seama/realizez/simt că fetița sunt eu. Bineînțeles că asta e ideea exercițiului! Uit intenționat cum am ajuns la concluzia asta și imbrățișez bucuroasă ideea că fetița sunt eu. Mă întreabă ce fac în continuare, ce ii zic. Absorb fetița, o interiorizez, o protejez cu un zid de carne și oase care să îi poarte luptele. Vreau să îi promit că o sa fie bine, dar mi-e frică să fac promisiuni. Mă necăjesc, știu cât de bine i-ar face să audă asta. Mă leg să îi fiu sprijin permanent, nu o sa o las niciodată singură. Toate gândurile astea îs insoțite de lacrimi mari, tăcute, potolite. Mi se înmoaie nasul, nu mai știu ce și de unde curge.
Deschid ochii și îi intalnesc pe ai ei, simțind că momenul ăsta e fix așa cum trebuie să fie. Mă curăț pe față și respir adânc.
