La începutul săptămânii am lansat ce-a de-a zecea (uau!) temă a noului sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce drepturi credeți că ar trebui să aibă animalele?
Concursul se încheie duminică, 23 septembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 24 septembrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Victoria Breia ne trimite încă o dată un text finalist.
***
“Caraghioase ființe, oamenii ăștia, cum le place lor să se numească…. Am reușit totuși să-i dresez. În seara aia de februarie când ni s-au încrucișat destinele m-am decis să le dau o șansă. Au trecut trei ani de atunci și nu-mi pare rău. E uneori cam multă agitație pe aici, dar compensează în restul timpului. Drept mulțumire, deși ea cred că mă suspectează de acte de răzbunare cu premeditare, le mai aduc șoricei și vrăbii cadou. După ce mă distrez cu o vânătoare pe cinste, închei în ceea ce înainte să fiu castrat aș fi denumit drept final apoteotic. Îmi înfig cu voluptate bisturiele mele fine și ascuțite în grumazul lor subțire, apoi le depun satisfăcut și aștept să fie descoperite. Ofrande pe altarul zeului ironiei. Spre surprinderea mea, în loc să-mi mulțumească, de îndată ce le descoperă, ființele astea pe două picioare intră în panică și încep să se miște într-o mișcare browniană, călcându-se pe picioare în goana lor către prima ieșire.”
În timpul asta, stăpâna pisicii meditative plutește printre gânduri, chinuită de incertitudini. Luni, după ce aflase noua temă a săptămânii, trecuse regulamentar prin obișnuitele etape: renunțare și resemnare. Marți, tot regulamentar, revenise la sentimente mai bune. Vizita recentă la unul dintre cele mai reușite parcuri / grădini zoologice / grădini botanice / muzee în care pusese piciorul până atunci îi prilejuise gânduri născute din sentimente contradictorii. Oare ghepardul ăla, cel mai rapid animal de pe pământ, s-o fi simțind el bine în noul lui habitat, într-un parc zoologic? Oricât de bine și de frumos și de mare o fi spațiul dedicat lui, ceva îmi spune că dacă ar înceta să curgă curentul electric prin firele împrejmuitoare, ar fi departe. Cât i-o fi luând unui ghepard să ajungă înapoi în Africa, în parcurile naturale pe care ar trebui să le populeze(natural)?
Sunt multe plăcuțele care precizează că unele dintre animalele, păsările și reptilele de acolo au fost recuperate de la traficanți, scăpate de rele tratamente și de exploatare fără scrupule. Unele n-ar mai avea nici o șansă înapoi în sălbăticie. Care o fi adevărul?
Eu sunt om și știu asta. Mai știu și că sunt omnivor. Carnea aia pe care am pus-o în tavă la cuptor a venit de la un animal care a fost sacrificat pentru mine și pentru familia mea. Veșnica dispută între cei care susțin că nu avem dreptul să sacrificăm animalele ca să ne hrănim și opozanții lor mă face să zâmbesc de data asta. Îmi aduc aminte cum ne uitam într-o seara la un documentar despre leneși. Era înduioșător să vezi cum niște oameni încercau să protejeze aceste animale incredibile, cu sistem digestiv de rumegătoare, cu sânge de reptilă și cu comportament de primate. Asta după ce oamenii le invadaseră habitatul. M-am trezit brusc din duioșie la o remarcă făcută de soțul meu în infinită lui înțelepciune: “când te gândești că sute de ani oamenii au decimat diverse specii de animale, fără să-și pună nici o clipă problema dispariției lor și acum, semeni de-ai lor fac eforturi disperate, costisitoare, și consumatoare de resurse și de energie ca să salveze exemplar cu exemplar”. Un contrast violent cu uciderea lor în masă, cu sutele de mii. Valoare de gest simbolic, dacă te gândești la sensul lui.
Motanul meu se spală lasciv și indiferent la frământările mele de om modern. Chinurile artificiale cu problematici cărora nu le va găsi niciodată rezolvarea îl lasă rece. Motanul meu habar n-are că e al meu. Motanul meu habar n-are că e motan. Își întreține blana cu o dedicație demnă de instincte care n-au fost biruite de nici un fel de trai în preajma oamenilor. Îi place să ne simtă în jurul lui, nu-i plac vocile ridicate și nici gesturile bruște, se scaldă cu plăcere în vocile noastre calde și în muzica în surdină. Își pune o lăbuță pe ochi când vrea sa doarmă și îl deranjează lumina. Știe că atunci când strigăm Charlie ne referim la el și dacă are chef, răspunde. Motanul meu se face că mușcă atunci când s-a săturat de mângâieri și vrea să fie lăsat în pace, dar știe sa ceară atenție atunci când o vrea. Nu știe că plănuim să ne luăm și un câine. Mu ha ha ha.
