Zile și ore și momente. Și ce e timpul, se întreba ea. Ce am fost învățați să știm despre timp și ce e timpul de fapt? Ce sunt poveștile și ce ne sunt simțirile? Ele există cu adevărat înăuntrul meu sau nici măcar nu s-au născut din mine? Sunt ale mele sau sunt ale vântului, aduse de departe. Recele nopții, ce intra pe fereastră, atingând pielea caldă era suprinzător de blând. În timp ce gânduri, schimbări, descoperiri, dureri se rostogoleau și se amestecau printre amintiri suspendate în străfunduri neștiute, întâlnirea cu aerul a adus pace. Atingerea e un impuls curat, clar, limpede, care durează preț de câteva fracțiuni de secundă. Nu are timp. Vine neanunțată și nu cunoaște nimic din ceea ce se foiește prin mintea mea. În timpul nopții corpul și eu cu el crescuserăm, ne făcuserăm mari. Cerul și pământul, zâmbetul și siguranța vieții de ieri dispăruseră. Îmi inundase corpul o emoție știută, ce se lipea de mine pentru a se face nevăzută. Căutam să știu, să rezolv, să anticipez, să vreau. De undeva de departe o voce calmă îmi povestea despre o viață nouă, îmi spunea despre ceva diferit ca și când tot ceea ce se întâmplase nu mai era al meu și tot ce urma să vină nu se lăsa nici văzut și nici știut. Cine trăise ziua de ieri se temea de cea de azi. Nu o recunoștea, iar schimbarea îi apărea a fi înfricoșătoare. Pentru că tot ceea ce știm despre timp este că o zi urmează alteia. Nimeni nu îi mai vorbea pe limba pe care o vorbise atâta timp. Oricât s-ar fi chinut nu îi mai auzea, nici ei pe ea. Iar oamenii, da, oamenii în uitarea lor, se îndepărtaseră de un adevăr comun și mai ales de o modalitate de a putea putea privi către iubire în același loc și în același timp. Crescuse și realiza că se îndepărta treptat de tot ceea ce știuse. Oare forma de acum se va dizolva și va fi înlocuită de una nouă? Lăsă totul, gândurile, pe ea, toate câte i se învârteau prin minte și plecă afară printre copaci. Schimbă câteva vorbe cu un om drag sufletului ei, o zână sau un spirit al pădurii. Nu știa bine cine e, ce știa e că o regăsise în viața de aici. Cântau și nu vorbeau, se ascultau și se auzeau de la depărtare. Ori de câte ori avea nevoie de prezența ei, apărea de nicăieri. Atunci când îți vorbește o zână, prin stânga și prin dreapta ta, prin partea de sus a capului și prin partea de mijloc a inimii se aprind luminițe, care, când una când alta îți reamintesc despre ceea ce te hrănește, și mai ales despre forța cu care corpul tău știe să iubească. Care este pulsația bucuriei? O cunoști? Care este cea a fricii? Cine ești tu și cine îți e frica? Brusc, totul tăcu. Nu se mai auzea nimic. O buburuză îi apăsa pielea cu piciorușele lăsând urme în simțire. Atingerea ei îi răsună înăuntru. Cum ar fi să te așezi în ceea ce e acum fără să încerci să schimbi nimic? Exact ca atunci când în fața ochilor ți se deschid miliarde și miliarde de stele și realizezi că mergi printre ele. Și e purul adevăr.
